Din Cronica Akasha


Numai acela care se poate pătrunde de gândul evoluţiei în sensul său cel mai larg şi în întreaga sa însemnătate va putea înţelege această epocă în mod corect. Tot ceea ce omul conştientizează în jurul său este în plin proces de evoluţie. Însăşi facultatea de gândire care caracterizează pe omul actual, omul celei de a cincea rase-rădăcină, este rezultatul unei evoluţii. Se poate spune chiar că a cincea rasă-rădăcină este cea care, în mod progresiv, conduce la perfecţionare forţa de gândire. În prezent, omul ia o hotărâre (în gând) şi abia apoi o pune în practică, ca un efect al propriei sale gândiri. La atlanteeni, această facultate era încă într-o stare de pregătire. Voinţa încă nu pornea din gândurile proprii, ci era influenţată de influxul de gânduri venite de la entităţi superioare. În acest fel, voinţa lor era dirijată din afară.

Dacă reuşim să ne formăm o idee clară despre evoluţie aplicată la fiinţa umană şi să admitem că, în trecut, omul, ca fiinţă terestră, era o fiinţă alcătuită cu totul altfel decât în prezent, atunci vom fi în măsură să înţelegem că fiinţele, despre care va fi vorba în relatarea ce urmează au fost total diferite de ceea ce suntem noi astăzi. Evoluţia la care ne referim a necesitat perioade extrem de lungi.

[…]A patra rasă-rădăcină, a atlanteenilor, se referă la marea majoritate a umanităţii. Aceasta se afla încă sub comanda unor conducători mult mai evoluaţi decât omul obişnuit, prin capacităţile lor. Înţelepciunea şi puterea de care dispuneau aceşti conducători nu ar fi putut fi atinse prin nici un sistem terestru de educaţie. Ele erau conferite de entităţi superioare care nu făceau parte din lumea pământească. Era ceva cu totul natural ca marea majoritate a oamenilor să vadă în aceşti conducători fiinţe superioare, mesageri ai zeilor. Şi pe bună dreptate, căci nici prin organele de simţ şi nici prin inteligenţa omului nu ar fi putut fi atinse ştiinţa şi dibăcia acestor conducători. Ei erau veneraţi ca trimişi ai lui Dumnezeu şi oamenii primeau de la ei porunci, îndrumări şi învăţături. Fiinţe de asemenea natură au instruit omenirea să deprindă ştiinţa, artele şi fabricarea uneltelor. Aceşti „mesageri ai zeilor“ conduceau uneori ei înşişi comunităţile, iar alteori prin oameni mai evoluaţi, pe care îi instruiau în arta de a guverna. Se spune despre aceşti conducători că „erau în relaţie directă cu zeii“, care le revelau legile după care trebuia să se dezvolte omenirea. Aceasta era realitatea. Această legătură cu zeii era, de fapt, o adevărată iniţiere şi se realiza în locuri ascunse cu străşnicie celorlalţi oameni. Erau adevărate centre de iniţiere şi se numeau „temple ale misteriilor“. De aici emana întreaga conducere a umanităţii.

Ceea ce se petrecea în templele de misterii era, prin urmare, de neînţeles pentru popor, ca şi intenţiile marilor săi conducători. Poporul nu putea, cu ajutorul simţurilor, să înţeleagă decât ceea ce era legat nemijlocit de Pământ şi nicidecum ceea ce se revela din lumile superioare pentru salvarea lui. Din aceasfă cauză învăţăturile pe care le dădeau conducătorii trebuiau să fie înfăţişate într-o formă care nu semăna cu nimic din cele ce se refereau la evenimente strict terestre. Limbajul de care se slujeau zeii în relaţia cu „mesagerii“ lor, în centrele de misterii, nu era unul pământesc, iar forma sub care aceşti zei se revelau era, cu atât mai puţin, una terestră… „În nori de foc“ apăreau aceste înalte spirite în faţa mesagerilor lor, pentru a le transmite cum să conducă pe oameni. Doar omul avea putinţa să îmbrace o formă umană; entităţile ale căror facultăţi depăşeau nivelul uman nu se puteau manifesta decât sub o formă care nu avea nimic asemănător ce ceea ce era pe pământ.

„Mesagerii zeilor“ puteau să primească revelaţiile transmise de entităţile superioare pentru că ei înşişi erau cei mai evoluaţi în cadrul comunităţilor în care trăiau. În cursul perioadelor anterioare de evoluţie, ei dobândiseră facultăţile pe care majoritatea celorlalţi oameni abia de acum înainte urmau să le obţină. Ei erau oameni propriu-zis numai dintr-un anumit punct de vedere; puteau lua o formă umană, dar facultăţile lor spirituale şi sufleteşti aveau dimensiuni supraumane. Cu alte cuvinte, erau înzestraţi cu o dublă natură, atât divină, cât şi umană. Trebuie să vedem aceşti mesageri ca pe nişte spirite superioare, care însă puteau să îmbrace o formă umană, spre a fi în mijlocul oamenilor, să-i ajute să progreseze în evoluţia lor terestră. Adevărata lor patrie nu se afla pe Pământ.

Aceste fiinţe îndrumau pe oameni, dar nu le puteau dezvălui principiile după care îi conduceau; până în epoca celei de a cincea subrase atlanteene, a protosemiţilor, oamenii erau cu totul incapabili să înţeleagă aceste principii. Era necesar ca, mai întâi, în timpul acestei subrase, să se dezvolte facultatea de judecată, forţa gândirii. Iar această forţă nu s-a dezvoltat decât foarte lent şi în mod progresiv. Chiar şi ultimele subrase atlanteene nu puteau înţelege decât foarte puţin principiile după care acţionau conducătorii lor dumnezeieşti. Ei începuseră să presimtă aceste principii. De aceea, ideile pe care le aveau, ca şi legile care guvernau instituţiile lor de stat, erau mai curând presimţite, decât gândite clar.

Principiul conducător al celei de a cincea subrase atlanteene a pregătit această rasă încetul cu încetul pentru ca, mai târziu, după distrugerea a ceea ce am putea numi modul de viaţă atlantean, să poată începe o viaţă nouă, reglată, de astă dată în totul, de forţa gândirii.

Către sfârşitul perioadei atlanteene, existau trei grupuri de entităţi de tip uman. 1. Primul grup era alcătuit din acele fiinţe pe care le-am numit „mesageri ai zeilor“; aceştia se aflau pe o treaptă de evoluţie ce depăşea cu mult pe aceea a celorlalţi oameni; ei propovăduiau înţelepciunea divină şi făceau fapte dumnezeieşti. 2. Al doilea grup, mai restrâns, era format din marea masă a populaţiei, la care forţa de gândire era încă într-un stadiu latent, dar care dispunea totuşi de unele facultăţi elementare pe care omenirea de azi le-a pierdut. 3. Un al treilea grup dispunea de o putere de gândire mai evoluată, dar pierduse complet vechile facultăţi elementare atlanteene. În schimb, deveneau capabili să asimileze, cu ajutorul gândirii, principiile directoare transmise de „mesageri“.

Al doilea grup de fiinţe umane urma să dispară treptat. Dimpotrivă, al treilea grup a fost pregătit şi educat de fiinţele superioare din primul grup pentru a putea prelua în mâinile lor propriul destin. Din rândul celor care alcătuiau acest al treilea grup, marele Conducător, pe care literatura ocultă îl numeşte Manu, a ales pe cei mai apţi şi i-a pregătit să pună bazele unei noi umanităţi. Cei aleşi, fiinţele cele mai dotate, se aflau din a cincea subrasă. Gândirea oamenilor care făceau parte din subrasele a şasea şi a şaptea căpătase o anumită tentă negativă şi nu mai erau apte să evolueze.

Venise acum timpul să se dezvolte la maximum cele mai bune calităţi ale celor mai buni. Alegerea s-a făcut de către acel mare Conducător, care a izolat pe cei aleşi într-o zonă specială a Pământului – undeva în interiorul Asiei –, punându-i la adăpost de toate influenţele negative care ar fi putut veni de la cei rămaşi în urma evoluţiei sau care decăzuseră.  Sarcina pe care Conducătorul şi-o luase era ca acest grup de aleşi să progreseze până într-atât, încât aceştia să reuşească să sesizeze în sufletul lor, cu ajutorul gândirii, principiile după care fuseseră conduşi până atunci, principii pe care mai înainte abia le presimţeau, fără a le putea înţelege. De acum înainte trebuia ca oamenii să cunoască forţele divine pe care mai înainte le-au urmat în mod inconştient. Până atunci, zeii conduseseră omenriea prin „mesagerii“ lor; acum trebuia ca oamenii să ştie entităţile divine. Trebuia să se deprindă să se considere ei înşişi ca fiind organele de execuţie ale Providenţei.

Manu, în sanscrită, „cel care gândeşte“; inteligenţă care conduce un ciclu de evoluţie. Tradiţia teosofică vorbeşte de un număr total de paisprezece Manu; până în prezent, omenirea a cunoscut şapte. Primul este Svayambhuva Manu („cel fără naştere“) (NT).

Acest grup izolat se afla în faţa unei hotărâri de mare importanţă. Conducătorul divin se afla în mijlocul lor sub o formă umană. De la aceşti „mesageri divini“, omenirea primea îndrumări şi porunci în legătură cu ceea ce trebuia sau nu trebuia să facă. Oamenii erau instruiţi în ştiinţele care se bazau numai pe ce era perceptibil cu simţurile fizice. Ei presimţiseră această conducere divină a lumii, o simţiseră în propriile lor fapte; dar o conştienţă clară despre ea nu avuseseră.

Acum, Conducătorul le vorbea într-un mod cu totul nou. Îi învăţa că tot ceea ce percep în jurul lor este dirijat de puteri invizibile şi că, de acum înainte, ei înşişi, sunt slujitorii acestor puteri invizibile şi, prin puterea propriei judecăţi, vor avea de tradus în practică legile acestora. Oamenii aud acum despre o lume divină, suprapământească. Aud că spiritul invizibil este creatorul şi susţinătorul a tot ceea ce este vizibil pentru om. Până atunci ei îşi ridicau privirile spre „mesagerii“ lui Dumnezeu, pe care îi vedeau, spre acei iniţiaii de natură supraomenească, dintre care unul le vorbea şi le spunea ce trebuie să facă sau să nu facă. Dar, de acum înainte, ei înşişi erau demni ca mesagerul divin să le vorbească chiar despre zei. Cuvântul pe care acesta îl rostea fără încetare acestui grup de oameni aleşi de el avea o puternică rezonanță: „Voi aţi văzut până acum pe cei care vă conduceau, dar există conducători mai mari pe care voi nu îi vedeţi. Acestor conducători să vă supuneţi. Trebuie să împliniţi poruncile Domnului, pe care nu îl vedeţi, şi să ascultaţi de acela despre care nici măcar nu vă puteţi face o imagine“. Aşa suna, din gura marelui Conducător, noua şi suprema poruncă prin care se instituia, de fapt, cultul unei Divinităti căreia nu-i semăna nici o imagine material-vizibilă şi despre care, din această cauză, nu era îngăduit să se facă nici un fel de chip cioplit. Un ecou al acestei puternice porunci primordiale pe care a primit-o a cincea subrasă se regăseşte în cuvintele Decalogului: „Să nu-ţi faci ţie chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer sus şi din câte sunt pe pământ jos şi din câte sunt în apele de sub pământ“*.

* Moise, Cartea a doua, Exodul, cap. XX, v. 4.

Alături de marele Conducător (Manu) se aflau şi alţi „mesageri“, pentru a-l asista în executarea dispoziţiilor sale în diferite domenii ale vieţii şi la dezvoltarea noii rase. Întreaga existenţă urma să se aşeze potrivit unei noi concepţii, care vorbea despre o organizare divină a lumii. Gândirea umană trebuia să se îndrepte, pretutindeni, de la vizibil spre ceea ce este nevăzut. Viaţa este determinată de puteri naturale. Cursul vieţii umane depinde de alternanţa zi-noapte, iarnă-vară, soare-ploaie. Oamenilor li se dezvăluie relaţia între aceste fenomene vizibile şi forţele invizibile (dumnezeieşti) şi felul cum ei urmează să se comporte pentru a reuşi să-şi conducă viaţa în deplin acord cu puterile invizibile. Cunoştinţele pe care le capătă şi întreaga lui activitate trebuie să se orienteze în acest sens. El trebuie să vadă, în mersul stelelor sau în fenomenele meteorologice, expresia unei voinţe divine, expresia înţelepciunii lui Dumnezeu. Ceea ce numim astăzi astronomie şi meteorologie erau dezvăluite atunci oamenilor în acest spirit şi li se impunea să-şi organizeze munca şi viaţa morală în aşa fel, încât să le pună de acord cu înţelepciunea legilor divine. Viaţa se desfăşura după porunci divine şi oamenii se străduiau să pătrundă gândirea divină din mersul stelelor, din fenomenele şi manifestările atmosferice etc. Anumite acte de sacrificiu aveau menirea să ajute omului să-şi ducă activitatea în armonie cu voinţa divină. – Manu dorea ca întreaga viaţă umană să se orienteze după lumile superioare. Întreaga activitate omenească, toate instituţiile urmau să aibă un caracter religios. Manu voia, prin aceasta, să pună bazele unui proces care urma să devină o caracteristică a misiunii speciale ce îi era hărăzită celei de a cincea rase-rădăcină.

În această nouă perioadă de evoluţie, urma ca omenirea să se deprindă să se conducă singură, cu ajutorul gândirii proprii. Dar o asemenea autodeterminare nu putea da roade decât dacă omul se punea pe el însuşi în slujba forţelor superioare. El trebuia să se folosească intens de forţa sa de gândire, dar, totodată, aceasta avea nevoie să fie sanctificată, cu alte cuvinte, să se intoarcă spre divinitate.

Pentru a înţelege mai bine ceea ce se petrecea în acele timpuri, este necesar să luăm în considerare faptul că dezvoltarea facultăţii de gândire, care începuse în a cincea subrasă atlanteană, a avut şi o altă consecinţă. Oamenii intraseră în posesia unor cunoştinţe şi a unor meşteşuguri care proveneau din anumite surse care nu erau în raport direct cu ceea ce Manu considera ca fiind sarcina sa specifică. Aceste cunoştinţe şi meşteşuguri erau lipsite, în primul rând, de un caracter religios. Prin modul în care oamenii le primiseră, aceştia credeau că vor putea să le pună în slujba egoismului şi a poftelor personale*. Una din aceste cunoştinţe, de exemplu, era referitoare la foc şi la utilizarea lui în lucrările oamenilor. În primele etape ale perioadei atlanteene, nu era nevoie de foc, deoarece oamenii se puteau sluji de forţa vitală pentru nevoile lor. Dar pe măsură ce timpul trecea ei aveau o putere din ce în ce mai mică asupra acestei forţe; de aceea, se simţea tot mai mult nevoia utilizării de unelte şi instrumente făcute din materiale nevii. Dar pentru prelucrarea lor era nevoie de foc. Situaţia era asemănătoare şi pentru alte forţe ale naturii. Drept urmare, oamenii sunt nevoiţi să se deprindă cu utilizarea acestor forţe, fără a fi însă conştienţi de originea lor divină. Şi, de fapt, aşa şi trebuia să fie! Căci omul nu trebuia să fie constrâns prin nimic să facă o legătură între lucrurile obţinute prin forţa sa de gândire şi ordinea divină a lumii. Dimpotrivă, prin gândire, el trebuia să facă aceasta în mod liber, prin gândurile sale. Intenţia marelui Conducător, Manu, era să conducă pe oameni astfel, încât în mod independent să facă asemenea legături, stabilind o relaţie între aceste lucruri şi ordinea superioară a lumii ca urmare a unei necesităţi lăuntrice. Oamenii puteau, ca să spunem aşa, să decidă singuri dacă voiau să folosească cunoştinţele dobândite în propriul lor interes sau, dimpotrivă, să le consacre cu religiozitate în slujba lumilor superioare.

Dacă, înainte vreme, omul era obligat să se considere părtaş al conducerii divine a lumii, de unde îi venea, de exemplu , puterea pe care o avea asupra forţelor vitale, fără a avea nevoie să folosească forţa gândirii, de acum înainte, el era în situaţia de a putea folosi forţele naturii fără a-şi îndrepta gândurile spre divinitate. Nu toţi cei selecţionaţi de Manu erau corespunzătari pentru acest scop, ci numai un grup foarte restrâns. Numai din rândul acestui grup Manu putea forma nucleul noii rase-rădăcină. El i-a adunat şi s-a retras cu ei, pentru a-i pregăti şi perfecţiona, în timp ce restul s-a amestecat cu ceilalţi oameni existenţi.

Din acel mic nucleu de oameni grupaţi în jurul lui Manu derivă tot ceea ce constituie încă, până in zilele noastre, adevăraţii germeni ai progresului existenţi în actuala a cincea rasă-rădăcină. Aceasta explică faptul că există două caracteristici care jalonează întreaga evoluţie a acesteia. Una este proprie celor care sunt însufleţiţi de idei superioare, considerându-se ca nişte copii ai unei puteri divine cosmice; alta reprezintă pe cei care pun totul în slujba intereselor personale şi a egoismului.

* Deocamdată nu este permis să fie revelată în mod public originea acestor meşteşuguri şi cunoştinţe. Din acest motiv, un anumit segment din Cronica Akasha nu poate fi divulgat. (Nota autorului).

Acest mic nucleu a rămas în jurul marelui Manu până când a acumulat suficientă forţă pentru a acţiona acum spiritul cel nou şi până când membrii săi au fost apţi să plece pentru a duce acest mesaj umanităţii constituite din restul raselor precedente. Acest nou spirit a fost primit, desigur, în mod diferit de aceste popoare, după gradul de evoluţie pe care l-au putut atinge în regiunile unde trăiau. Vechile trăsături de caracter încă prezente s-au amestecat cu ceea ce trimişii lui Manu aduceau în diversele părtii ale lumii. Prin aceasta s-au format noi culturi si civilizatii.

Personalităţile cele mai dotate din grupul marelui Manu au fost alese să fie iniţiate, încetul cu încetul, direct în înţelepciunea sa divină şi să devină învăţători ai celorlalţi. În felul acesta, vechilor mesageri divini li se alătură acum o nouă categorie de iniţiaţi, care şi-au dezvoltat forţa lor de gândire exact aşa cum o dezvoltaseră contemporanii lor într-un mod terestru. Vechii mesageri divini – ca şi însuşi Manu – nu dispuneau aceasta. Evoluţia lor aparţinea lumii superioare. Ei au introdus în condiţiile terestre înţelepciunea lor superioară. Ceea ce aduseseră omenirii era un „dar de sus“.

Până către mijlocul perioadei atlanteene, oamenii nu erau în măsură a înţelege prin propriile lor forţe ce sunt poruncile divine. Acum – în cursul perioadei descrise – ei trebuiau să devină apţi pentru acest lucru. Gândirea terestră se putea ridica până la conceptul de divinitate. În felul acesta, iniţiaţi umani se alătură celor supraumani. Aceasta înseamnă o mare cotitură în evoluţia omenirii. Primii atlanteeni nu aveau dezvoltată facultatea de a sesiza dacă cei care îi conduceau erau mesageri divini sau nu. Ceea ce îndeplineau aceştia se impunea în faţa lor ca fiind intervenţia însăşi a lumilor superioare şi purta pecetea originii divine. Graţie puterii lor, mesagerii din perioada atlanteană erau consideraţi ca entiţăii sacre înconjurate de strălucirea pe care le-o conferea puterea lor. Oamenii iniţiaţi, care au apărut mai târziu, sunt din punct de vedere exterior oameni ca şi ceilalţi. Dar ei au rămas, în orice caz, în legătură cu lumile superioare, iar revelaţiile şi apariţiile mesagerilor divini pătrund până la ei.

În cazuri cu totul aparte, când apare o necesitate superioară, recurg la anumite forţe care le vin de sus. Ei săvârşesc atunci acte pe care oamenii nu pot să le explice prin legile cunoscute de ei, considerându-le din această cauză, pe bună dreptate, drept minuni. În toate aceste cazuri, scopul urmărit de forţele superioare este acela de a aşeza omenirea pe picioare proprii şi de a dezvolta complet forţa ei de gândire. Iniţiaţii-oameni sunt astăzi mediatori între popor şi puterile superioare şi, numai prin actul iniţierii, ei devin apţi să intre în relaţie cu mesagerii divini.

La începutul celei de a cincea rase-rădăcină, aceşti oameni iniţiaţi, sfinţii învăţători, devin conducători ai restului umanităţii. Marii preoţi-regi din trecut, pe care istoria nu-i consemnează, dar despre care avem mărturia legendelor, aparţin acestei categorii de iniţiați. Mesagerii divini se retrag acum tot mai mult din sfera terestră, cedând conducerea iniţiaţilor, a oamenilor iniţiaţi, cărora, însă, le dau în continuare asistenţă cu sfatul şi cu fapta. Dacă lucrurile nu ar fi evoluat în felul acesta, omul nu ar fi reuşit niciodată să-şi folosească în mod liber forţa de gândire. Lumea este condusă de o putere divină, dar omul nu trebuie să fie contrâns să o recunoască; el trebuie să se convingă şi să o înţeleagă singur, prin reflectare liberă. Dacă omul ajunge la acelasi nivel, iniţiaţii îi dezvăluie treptat secretele lor.

Totul se face, însă, cu încetul, în mod progresiv. Întreaga evoluţe a actualei rase-rădăcină, a cincea, constituie un lung şi lent proces spre acest scop final. La început, Manu conducea el însuşi grupul de oameni selecţionat, aşa cum se conduce un grup de copii. Dar, în mod treptat, conducerea se transmite oamenilor iniţiaţi. Încă şi astăzi, progresul constă într-un amestec de conştienţă şi inconştienţă din acţiunile şi gândirea oamenilor. Numai către sfârşitul perioadei celei de a cincea rase-rădăcină, adică în cursul subrasei a şasea şi a şaptea postatlanteene, se va forma un număr suficient de mare de oameni apţi să primească aceste cunoştinţe şi, abia atunci, li se va putea dezvălui în mod public iniţiatul cel mai mare. Acest iniţiat din rândul oamenilor va putea prelua conducerea supremă aşa cum o avea marele Manu la sfârşitui celei de a patra rase-rădăcină. Astfel, opera de educaţie a celei de a cincea rase-rădăcină constă în a aduce o mare parte a umanităţii contemporane în stare să urmeze în mod liber un Manu de esenţă umană, după cum o făcuse Manu de esentă divină, rasa-germene a acestei a cincea rase-rădăcină.

Rudolf Steiner – Din Cronica Akasha

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Infolight SRL, CUI 28540361, J40/6397/2011, RO16RNCB0285122216070001 RON si RO86RNCB0285122216070002 EUR, BCR Unic Bucuresti.

Acest site functioneaza sub incidenta Drepturilor de Autor.
Toate drepturile rezervate Karyn Maria Taulescu.

%d blogeri au apreciat asta: