Darurile Duhului Sfant

Biblia este plină cu relatări despre bărbaţi şi femei cărora Duhul Sfânt le-a dat abilităţi supranaturale spontane. În Noul Testament, aceste abilităţi supranaturale sunt numite „darurile Duhului Sfânt“. Ele sunt numite daruri deoarece nu pot fi dobândite. Totuşi, nu ar trebui să nu uităm că Dumnezeu îi promovează pe cei în care poate avea încredere. Isus a spus: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mari“ (Luca 16:10). Astfel, ar trebui să ne aşteptăm ca darurile Duhului Sfânt să fie mult mai probabil date celor care s-au dovedit demni de încredere înaintea lui Dumnezeu. Este important să fim pe deplin consacraţi şi roditori pentru Duhul Sfânt, întrucât aceştia sunt cei pe care îi foloseşte Dumnezeu în mod supranatural. Pe de altă parte, Dumnezeu a folosit o dată un măgar pentru a profeţi, aşa că poate folosi pe oricine doreşte. Dacă ar fi să aştepte până când devenim suficient de buni pentru a ne folosi, atunci nu ne-ar putea folosi pe niciunul dintre noi!

În Noul Testament, darurile Duhului sunt enumerate în 1 Corinteni 12 şi sunt în număr de nouă:

De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaş Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor (1 Cor. 12:8-10).

Nu este crucial să ştim să definim fiecare dar în parte pentru a putea fi folosiţi de Dumnezeu prin ele. Atât profeţii, preoţii şi împăraţii Vechiului Testament, cât şi lucrătorii din biserica primară nou-testamentală, toţi au lucrat prin darurile Duhului fără a avea cunoştinţele necesare pentru a le clasifica sau defini. Totuşi, deoarece darurile Duhului sunt clasificate pentru noi în Noul Testament, înseamnă că Dumnezeu vrea să ştim. Într-adevăr, Pavel a scris: „În ce priveşte darurile duhovniceşti, fraţilor, nu voiesc să fiţi în necunoştinţă“ (1 Cor. 12:1).

Clasificarea celor nouă daruri spirituale

Cele nouă daruri ale Duhului au fost clasificate mai târziu în trei grupe: (1) darurile vorbirii: diferite limbi, traducerea limbilor şi profeţia; (2) darurile revelaţiei: vorbirea despre înţelepciune, vorbirea despre cunoştinţă şi deosebirea duhurilor; şi (3) darurile puterii: puterea de a face minuni, credinţa neclintită şi darul tămăduirilor. Trei dintre aceste daruri spun ceva; trei dintre ele dezvăluie ceva; şi alte trei fac ceva. Toate aceste daruri s-au manifestat şi sub Vechiul Legământ cu excepţia vorbirii în diferite limbi şi a traducerii limbilor. Aceastea două sunt specifice Noului Legământ.

Noul Testament nu oferă nici o instrucţiune referitoare la modul adecvat de folosire a oricăruia dintre „darurile puterii“ şi foarte puţine intrucţiuni despre folosirea corectă a „darurilor revelării“. Totuşi, Pavel lasă un număr semnificativ de indicaţii referitoare la folosirea adecvată a „darurilor vorbirii“, probabil din două motive.

În primul rând, darurile vorbirii sunt cele care se manifestă cel mai adesea în timpul adunării bisericii, în timp ce darurile revelării se manifestă mai rar, iar cele ale puterii se manifestă cel mai puţin. De aceea, am avea nevoie de mai multe instrucţiuni referitoare la darurile care ar tinde să se manifeste cel mai des în timpul bisericii.

În al doilea rând, darurile vorbirii păreau să necesite cel mai mare nivel de cooperare umană şi de aceea sunt darurile cel mai uşor de folosit greşit. Este mult mai uşor să adaugi ceva la o profeţie şi să o ruinezi, decât în cazul darului vindecărilor.

După cum doreşte Duhul

Este important să înţelegem că darurile Duhului ne sunt date după cum doreşte Duhul şi nu după cum dorim noi. Biblia stabileşte foarte clar acest lucru:

Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte (1 Cor. 12:11; subliniere personală).

…în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa! (Evrei 2:4; subliniere personală).

O persoană poate folosi în mod frecvent anumite daruri, dar nimeni nu stăpâneşte vreunul dintre aceste daruri. Doar pentru că eşti uns să faci o minune nu înseamnă că poţi face minuni oricând doreşti; nici nu este o garanţie că vei mai fi vreodată folosit să faci o altă minune.

Vom analiza pe scurt câteva exemple biblice pentru fiecare dar în parte. Totuşi, nu uita că Dumnezeu Îşi poate manifesta harul şi puterea într-un număr nelimitat de modalităţi, astfel încât este imposibil să definim cu exactitate felul în care lucrează fiecare dar în parte. Mai mult, în Scriptură nu există nici o definiţie ale celor nouă daruri spirituale – nu avem decât etichetarea lor. Astfel, tot ce putem face este să examinăm exemplele din Biblie şi să încercăm să stabilim unde ar trebui să se încadreze fiecare dintre ele, definindu-le în cele din urmă în funcţie de diferenţele ce le caracterizează. Deoarece există atât de multe feluri prin care Duhul Sfânt Îşi poate manifesta darurile spirituale, s-ar putea să nu fie înţelept să fim foarte rigizi în definiţiile date. Unele daruri pot fi un fel de combinaţii între mai multe daruri. În acest sens a scris Pavel:

Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora (1 Cor. 12:4-7; subliniere personală).

Darurile puterii

1) Darul vindecărilor: Darul vindecărilor are de a face în mod evident cu oameni bolnavi care sunt vindecaţi. Acesta este adeseori definit ca o înzestrare supranaturală spontană de a vindeca oamenii bolnavi fizic şi nu văd nici un motiv pentru care ne-am îndoi de acest lucru. În capitolul anterior am analizat un exemplu de manifestare a darului tămăduirii prin vindecarea paraliticului de la scăldătoarea Betesda (vezi Ioan 5:2-17).

Dumnezeu l-a folosit pe Elisei să îl vindece pe leprosul Naaman sirianul, care era un inchinător la idoli (vezi 2 Împ. 5:1-14). Aşa cum am aflat din examinarea cuvintelor lui Isus din Luca 4:27 referitoare la vindecarea lui Naaman, Elisei nu ar fi putut vindeca orice lepros, oricând ar fi dorit. El a fost inspirat în mod supranatural şi spontan să îl instruiască pe Naaman să se ducă şi să se scalde de şapte ori în Iordan şi, când Naaman a decis în final să se supună, a fost curăţat de lepră. Dumnezeu l-a folosit pe Petru pentru a vindeca bărbatul olog de la poarta numită Frumoasă prin darul vindecărilor (Fapte 3:1-10). Nu numai că bărbatul a fost vindecat, dar acest semn supranatural a atras mulţi oameni care au auzit Evanghelia propovăduită de Petru şi peste cinci mii de oameni s-au adăugat bisericii în ziua aceea. Darul vindecărilor slujeşte adeseori unui scop dublu: acela de a vindeca oameni şi de a-i atrage pe cei nemântuiţi la Hristos.

Când Petru a propovăduit Evanghelia celor care se adunaseră în acea zi, el a spus:

„Bărbaţi Israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble?“ (Fapte 3:12).

Petru a recunoscut că nu datorită puterii pe care o avea el sau a sfinţeniei sale deosebite îl folosise Dumnezeu pentru a vindeca acel olog. Aminteşte-ţi că Petru, cu doar două luni înainte de acest miracol, negase că L-ar fi cunoscut vreodată pe Hristos. Doar faptul că Dumnezeu l-a folosit pe Petru într-un mod atât de miraculos în primele pagini ale cărţii Fapte Apostolilor ar trebui să ne dea încredere că Dumnezeu ne folosi şi pe noi după cum doreşte El.

Când Petru a încercat să explice oamenilor cum a fost vindecat bărbatul, este foarte puţin probabil să îl fi clasat în categoria „darului vindecărilor“. Tot ce ştia Petru era că el şi Ioan treceau pe lângă un olog şi că, dintr-o dată, s-a simţit uns cu credinţa ca bărbatul să fie vindecat. Astfel că i-a poruncit bărbatului să meargă în numele lui Isus, l-a apucat de mâna dreaptă şi l-a ridicat. Ologul a început să „umble şi să sară, lăudându-L pe Dumnezeu“. Petru a explicat acest fapt astfel:

„Prin credinţa în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l vedeţi şi-l cunoaşteţi; credinţa în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeţi cu toţii“ (Fapte 3:16).

Este nevoie de o credinţă deosebită pentru a apuca de mână un olog, a-l ridica şi a te aştepta să meargă! Pe lângă acest dar specific al vindecării era nevoie şi de primirea credinţei care-l putea face operabil.

Unii au sugerat că motivul pentru care acest dar este folosit la plural (darul vindecărilor) este acela că există diferite feluri de boală. Cei care folosesc în mod frecvent darul vindecărilor descoperă că prin lucrarea lor unele boli sunt vindecate mai des decât altele. De exemplu, se pare că evanghelistul Filip a avut un succes deosebit în vindecarea oamenilor paralizaţi şi şchiopi (Fapte 8:7). În secolul trecut au existat anumiţi evanghelişti care, de pildă, au avut un mare succes în vindecarea orbilor, surzilor şi oamenilor bolnavi de inimă, etc., în funcţie de care dintre darurile vindecării se manifestau cel mai frecvent prin ei.

2) Darul credinţei şi al săvârşirii minunilor: Darul credinţei şi darul de a face minuni par a fi destul de asemănătoare. Având ambele daruri, o persoană unsă primeşte simultan şi credinţa de a face lucruri imposibile. Diferenţa dintre cele două este de obicei descrisă astfel: Prin darul credinţei, persoanei unse de Duhul i se dă credinţa de a primi o minune pentru el însuşi, în timp ce prin darul înfăptuirii minunilor i se dă credinţa de a face minuni pentru altcineva.

Darul credinţei este de obicei numit darul „credinţei speciale“ deoarece este o credinţă ce o depăşeşte pe cea obişnuită. Credinţa obişnuită vine în momentul auzirii unei promisiuni a lui Dumnezeu, în timp ce credinţa specială este o manifestare spontană a Duhului Sfânt. Cei care au experimentat acest dar al credinţei speciale mărturisesc că lucrurile pe care ei le-ar fi considerat imposibile au devenit dintr-o dată posibile şi că de fapt le-a fost imposibil să se îndoiască. Acelaşi lucru poate fi adevărat şi în cazul înfăptuirii minunilor.

Povestea lui Daniel şi a celor trei prieteni ai lui Belşaţar, Meşac şi Abed-Nego ne oferă un exemplu excelent al faptului că „credinţa specială“ nu lasă loc de îndoială. Când aceştia au fost aruncaţi în cuptorul cu foc pentru că au refuzat să se închine idolului regelui, lor le-a fost dată darul credinţei speciale. Este nevoie de mai mult decât o credinţă normală pentru a supravieţui flăcărilor arzătoare în care eşti aruncat de viu. Să examinăm credinţa de care au dat aceşti trei tineri dovadă în faţa împăratului:

Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au răspuns împăratului Nebucadneţar: „Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate“ (Daniel 3:16-17; subliniere personală).

Observă că darul lucra chiar înainte de a fi aruncaţi în foc. Nu exista nici un dubiu în mintea lor că Dumnezeu era gata să îi scoată din mâna împăratului.

Ilie a lucrat prin darul credinţei speciale când a fost hrănit zilnic de corbi în timpul celor trei ani şi jumătate de foamete în timpul domniei răului împărat Ahaz (vezi 1 Împ. 17:1-6). Este nevoie de mai mult decât o credinţă obişnuită pentru a crede că Dumnezeu va folosi păsările pentru a-ţi aduce mâncare dimineaţa şi seara. Deşi Dumnezeu nu a promis niciunde în Cuvântul Său că ne va aduce mâncarea zilnică prin corbi, putem folosi credinţa obişnuită să credem că Dumnezeu ne va împlini nevoile de bază – deoarece aceasta reprezenta o promisiune (vezi Mat. 6:25-34).

Înfăptuirea minunilor era destul de des folosită în timpul lucrării lui Moise. Prin intermediul lor a despărţit Marea Roşie (vezi Ex. 14:13-31) şi a adus diferitele plăgi peste Egipt.

Prin intermediul minunilor a hrănit Isus cei 5000 de oameni, înmulţind un peşte şi câteva pâini (vezi Mat. 14:15-21).

Când Pavel l-a orbit pe Elima vrăjitorul deoarece îi împiedica lucrarea de pe insula Cipru el acţionat prin intermediul darului de a înfăptui minuni (vezi Fapte 13:4-12).

Darurile revelaţiei

1). Vorbirea despre înţelepciune şi vorbirea despre cunoştinţă: Darul vorbirii despre cunoştinţă este adeseori definit ca fiind o descoperire supranaturală spontană a unei informaţii trecute sau prezente. Dumnezeu, care posedă cunoştinţa, ne va descoperi uneori o mică parte din aceasta, acesta fiind probabil motivul pentru care se numeşte vorbirea despre cunoştinţă (în engleză „cuvântul cunoaşterii”, n. t.). Acest cuvânt reprezintă un fragment dintr-o propoziţie, iar cuvântul cunoaşterii ar fi o parte din cunoştinţa lui Dumnezeu.

Vorbirea despre înţelepciune este asemănătoare cu vorbirea despre cunoaştere, însă de multe ori este definit ca o revelare supranaturală spontană a cunoaşterii evenimentelor viitoare. Conceptul de înţelepciune implică în mod normal ceva referitor la viitor.

Să examinăm exemplul de vorbire despre cunoaştere din Vechiul Testament. După ce Elisei l-a curăţit pe Naaman sirianul de lepră, Naaman i-a oferit lui Elisei o sumă mare de bani ca simbol al recunoştinţei faţă de vindecarea lui. Elisei a refuzat darul, ca nu cumva să creadă cineva că vindecarea lui Naaman a fost cumpărat şi nu înfăptuită prin harul lui Dumnezeu. Totuşi, servitorul lui Elisei, Ghehazi, a văzut în acel moment o oportunitate de a acumula bogăţii personale şi a primit în secret plata pe care Naaman intenţiona să i-o dea lui Elisei. După ce şi-a ascuns banii câştigaţi prin înşelăciune, Ghehazi s-a înfăţişat înaintea lui Elisei. Apoi citim:

Elisei i-a zis: „De unde vii, Ghehazi?“ El a răspuns: „Robul tău nu s-a dus nicăieri.“ Dar Elisei i-a zis: „Oare n-a fost duhul meu cu tine, când a lăsat omul acela carul şi a venit înaintea ta?“ (2 Împ. 5:25b-26a).

Dumnezeu, care cunoştea foarte bine fapta murdară săvârşită de Ghehazi, i-a descoperit-o lui Elisei în mod supranatural. Totuşi, această istorisire dovedeşte foarte clar că Elisei nu „poseda“ darul vorbirii despre înţelepciune; adică nu ştia toate lucrurile despre toţi oamenii în orice moment. Dacă ar fi fost aşa, Ghehazi nu şi-ar fi imaginat niciodată că şi-ar fi putut ascunde păcatul. Elisei cunoştea anumite lucruri în mod supranatural numai atunci când Dumnezeu i le revela. Darul lucra după cum dorea Duhul.

Când Isus i-a spus femeii de la fântâna din Samaria că avusese cinci soţi, a ştiut acest lucru tot prin intermediul acestui dar supranatural (vezi Ioan 4:17-18).

Şi lui Petru i s-a dat darul supranatural de a şti că Anania şi Safira minţeau comunitatea despre preţul întreg pe care l-au primit pentru pământul recent vândut (vezi Fapte 5:1-11).

În ceea ce priveşte vorbirea despre înţelepciune, observăm manifestări frecvente ale acestui dar prin majoritatea profeţilor din Vechiul Testament. Ori de câte ori preziceau un eveniment viitor darul vorbirii despre înţelepciune era în acţiune. Şi lui Isus I-a fost destul de des dat acest dar. El a prezis distrugerea Ierusalimului, propria crucificare şi evenimentele care vor avea loc în lume înainte de a doua Lui venire (vezi Luca 17:22-36; 21:6-28).

Apostolul Ioan a fost folosit în acest fel când a vorbit despre perioada de persecuţie care i-a fost revelată şi pe care a consemnat-o în cartea Apocalipsa.

2). Darul deosebirii duhurilor: Darul deosebirii duhurilor este adeseori definit ca o abilitate supranaturală de a vedea sau de a discerne prin alte mijloace ceea ce se întâmplă în lumea spirituală.

Viziunea, văzută prin ochii sau mintea unui credincios, ar putea fi clasificată în categoria discernerii duhurilor. Acest dar ar putea permite unui credincios să vadă îngeri, demoni sau chiar pe Isus Însuşi, aşa cum s-a întâmplat cu Pavel în mai multe ocazii (vezi Fapte 18:9-10; 22:17-21; 23:11).

Când Elisei şi servitorul său au fost urmăriţi de armata siriană, aceştia şi-au dat seama că erau prinşi în capcană în oraşul Dotan. În acel moment, servitorul lui Elisei s-a uitat peste zidurile cetăţii şi a devenit destul de îngrijorat când a văzut cetele de soldaţi:

[Elisei] a răspuns: „Nu te teme, căci mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei.“ Elisei s-a rugat, şi a zis: „Doamne, deschide-i ochii să vadă.“ Şi Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei (2 Împ. 6:16-17).

Ştiai că îngerii călăresc pe cai şi în care spirituale? Într-o bună zi îi vei vedea în cer, dar servitorului lui Elisei i s-a acordat privilegiul de a avea abilitatea de a-i vedea pe pământ.

Prin intermediul acestui dar, credinciosul poate descoperi un duh rău care subjugă pe cineva şi poate avea abilitatea de a discerne ce fel de duh este.

Acest dar include şi vederea în lumea spirituală cât şi discernământ în ceea ce priveşte lumea spirituală. Aceasta ar putea implica, de exemplu, auzirea unor sunete din lumea spirituală precum Însăşi vocea lui Dumnezeu.

În final, acest dar nu este, după cum consideră unii, „darul discernământului“. Oamenii care proclamă că au uneori acest dar spiritual cred că pot discerne motivele altora, dar darul lor ar putea fi mult mai bine descris ca „darul criticării şi judecării altora“. Adevărul este că s-ar putea să fi avut acest „dar“ înainte de a fi fost mântuit şi că acum că eşti mântuit Dumnezeu doreşte să te elibereze de el pentru totdeauna!

Darurile vorbirii

1). Darul profeţiei: Darul profeţiei este abilitatea supranaturală spontană de a fi inspirat de Duhul să vorbeşti într-o limbă cunoscută locutorului. Profeţia poate începe cu expresia „Aşa vorbeşte Domnul.“ Acest dar nu trebuie confundat cu predicarea sau cu învăţătura. Predicarea sau învăţătura inspirată conţin elemente de profeţie deoarece sunt unse de Duhul Sfânt, dar ele nu sunt profeţii în sensul strict al cuvântului. De multe ori, predicatorul sau învăţătorul uns va spune lucruri inspirate spontan pe care nu a planificat să le spună, dar acestea nu sunt profeţii, deşi presupun că ar putea fi considerate profetice.

Darul profeţiei are scopul de a zidi, sfătui şi mângâia:

Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângâiere (1 Cor. 14:3).

Astfel, darul profeţiei nu conţine în sine nici o revelare. Cu alte cuvinte nu descoperă nimic despre trecut, prezent sau viitor, aşa cum face vorbirea despre înţelepciune sau despre cunoaştere. Totuşi, aşa cum am menţionat anterior, darurile Duhului pot conlucra, deci vorbirea despre înţelepciune şi vorbirea despre cunoaştere pot fi comunicate prin intermediul profeţiei.

Când auzim pe cineva profeţind într-o adunare despre evenimente viitoare, cu siguranţă nu auzim doar o prorocie; auzim o vorbire despre înţelepciune comunicată prin darul profeţiei. Simplul dar al profeţiei se asemănă mai mult cu o persoană care citeşte sfaturi din Biblie, ca de exemplu: „Întăreşte-te în Domnul şi în puterea tăriei Lui“ şi „Cu nici un chip nu te voi părăsi“.

Unii oameni sunt convinşi că profeţia nou testamentală nu ar trebui să conţină nimic „negativ“, altfel se presupune că nu se încadrează în parametrii „zidirii, sfătuirii şi mângâierii“.

Totuşi, acest lucru nu este adevărat. A limita mesajul pe care Dumnezeu doreşte să îl transmită copiilor Săi, permiţându-I să spună doar ceea ce consideră ei a fi „pozitiv“ chiar dacă merită să fie mustraţi, înseamnă a ne pune mai presus de Dumnezeu. Mustrarea poate fi fără îndoială inclusă atât în categoria zidirii, cât şi în cea a sfătuirii. Am observat că mesajele Domnului către cele şapte biserici din Asia, consemnate de Ioan în Apocalipsa, conţin fără îndoială mustrarea. Ar trebui să îl înlăturăm? Nu cred.

2). Darul vorbirii în felurite limbi şi al tălmăcirii acestora: Darul vorbirii în diferite limbi este abilitatea supranaturală spontană de a vorbi într-o limbă necunoscută locutorului. Acest dar ar trebui acompaniat în mod normal de darul tălmăcirii limbilor, care este abilitatea supranaturală spontană de a interpreta ceea ce a fost spus într-o limbă necunoscută.

Acest dar este numit tălmăcirea limbilor şi nu traducerea limbilor. Atfel, nu ar trebui să ne aşteptăm la o traducere cuvânt cu cuvânt a mesajului din limba respectivă. Din acest motiv, este posibil să avem un foarte scurt „mesaj în limbi“ şi o interpretare mai lungă sau invers.

Darul tălmăcirii limbilor este foarte asemănător profeţiei, deoarece nici el nu conţine nici o revelare în sine şi ar trebui să aibă drept scop zidirea, sfătuirea şi mângâierea. Am putea spune că, în conformitate cu 1 Corinteni 14:5, limbile şi interpretarea limbilor echivalează cu profeţia:

Cine proroceşte, este mai mare decât cine vorbeşte în alte limbi; afară numai dacă tălmăceşte aceste limbi, pentru ca să capete Biserica zidire sufletească.

După cum am menţionat anterior, nu există nici o instrucţiune dată de Biblie referitoare la cum putem lucra prin darurile puterii, puţine despre cum putem lucra prin darurile revelaţiei, însă despre cum putem lucra prin darurile vorbirii sunt destul de multe. Deoarece în biserica din Corint exista o anumită confuzie referitoare la manifestarea darurilor vorbirii, Pavel a consacrat acestui subiect aproape tot capitolul paisprezece din 1 Corinteni.

Cea mai importantă problemă era legată de folosirea adecvată a darului vorbirii în alte limbi, deoarece, aşa cum am studiat în capitolul despre botezul cu Duhul Sfânt, fiecare credincios care este botezat cu Duhul Sfânt are abilitatea de a se ruga în limbi oricând doreşte. Corintenii vorbeau foarte mult în limbi în timpul slujbelor bisericeşti, dar de cele mai multe ori provocau dezordine.

Diferite moduri de folosire a vorbirii în alte limbi

Este extrem de important să înţelegem diferenţa dintre folosirea publică a unor limbi necunoscute şi cea particulară. Deşi credinciosul botezat cu Duhul Sfânt poate vorbi în limbi oricând doreşte, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu îl va folosi prin vorbirea în limbi şi în public. Principalul mod de a folosi vorbirea în limbi este în viaţa devoţioanală personală a fiecărui credincios. Totuşi, corintenii se întâlneau şi vorbeau în limbi fără a exista interpretare şi, desigur, nimeni nu era ajutat sau zidit (vezi 1 Cor. 14:6-12, 16-19, 23, 26-28).

Un mod de a face diferenţa între folosirea publică a limbilor şi cea particulară este încadrarea folosirii particulare în categoria rugăciunii în limbi, iar pe cea publică în categoria vorbirii în limbi. În capitolul paisprezece din prima scrisoare către corinteni, Pavel menţionează ambele folosiri. Care sunt diferenţele?

Când ne rugăm în limbi, duhul nostru se roagă lui Dumnezeu (vezi 1 Cor. 14:2, 14). Totuşi, atunci când cineva este uns în mod spontan cu darul vorbirii în diferite limbi, acesta este un mesaj de la Dumnezeu către biserică (vezi 1 Cor. 14:5).

Conform Scripturii, ne putem ruga în limbi după cum dorim noi (vezi 1 Cor. 14:15), dar darul feluritelor limbi se manifestă numai atunci când doreşte Duhul Sfânt (vezi 1 Cor. 12:11).

Darul vorbirii în diferite limbi ar trebui să fie în mod normal însoţit de darul tălmăcirii limbilor. Totuşi, folosirea particulară a limbilor nu este însoţită în mod normal şi de interpretare. Pavel a spus că atunci când se ruga în limbi mintea lui era neroditoare (vezi 1 Cor. 14:14).

Când cineva se roagă în limbi se zideşte doar pe sine (vezi 1 Cor. 14:4), dar când darul vorbirii în limbi este manifestat în biserică şi însoţit de darul tălmăcirii limbilor, întreaga biserică este zidită (vezi 1 Cor. 14:4b-5).

Fiecare credincios ar trebui să se roage în limbi ca parte a închinării zilnice înaintea lui Dumnezeu. Unul dintre lucrurile minunate în ceea ce priveşte rugăciunea în limbi este că nu necesită folosirea minţii. Acest lucru înseamnă că te poţi ruga în limbi chiar şi atunci când mintea ta este preocupată de responsabilităţile de la serviciu sau de alte lucruri pe care le ai de făcut. Pavel a spus corintenilor: „Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi“ (1 Cor. 14:18; subliniere personală). Probabil că a petrecut mult timp vorbind în limbi pentru a putea spune că vorbeşte mai mult decât toţi cei din biserica din Corint!

Pavel a scris, de asemenea, că, uneori, prin rugăciunea noastră în limbi îi „mulţumim lui Dumnezeu“ (1 Cor. 14:16-17). De trei ori mi s-a întâmplat ca „limbajul rugăciunii“ mele să fie înţeles de o altă persoană care cunoştea limba respectivă şi în toate cele trei cazuri am vorbit în japoneză. Odată i-am spus Domnului în japoneză: „Eşti atât de bun.“ Altă dată am spus: „Mulţumesc foarte mult.“ Cu altă ocazie am spus: „Vino repede, vino repede; aştept.“ Nu este fantastic? N-am învăţat în viaţa mea un cuvânt în japoneză şi totuşi I-am „mulţumit Domnului“ de trei ori în această limbă!

Instrucţiunile date de Pavel pentru vorbirea în limbi

Indicaţiile date de Pavel bisericii din Corint erau foarte specifice. În timpul oricărei adunări, numărul celor cărora li se permitea să vorbească în public în limbi trebuia limitat la doi sau trei. Aceştia nu trebuiau să vorbească toţi o dată ci pe rând (vezi 1 Cor. 14:27).

Pavel nu a vrut să spună în mod specific că numai trei „mesaje în limbi“ erau permise, ci că nu trebuia să vorbească în limbi mai mult de trei persoane în timpul serviciului divin. Unii spun că dacă erau mai mult de trei oameni care să fie folosiţi în mod frecvent prin vorbirea în limbi, oricare dintre ei putea fi deschişi să primească şi să transmită „mesajul în limbi“ pe care Duhul dorea să îl comunice bisericii. Dacă acest lucru nu ar fi adevărat, indicaţiile lui Pavel ar limita de fapt manifestarea Duhului Sfânt prin reducerea numărului mesajelor în limbi care ar fi putut fi date în timpul oricăreia dintre adunări. Dacă Duhul Sfânt nu ar da niciodată mai mult de trei daruri ale vorbirii în diferite limbi în timpul adunării, nu ar fi fost nevoie ca Pavel să dea asemenea instrucţiuni.

Acelaşi lucru se poate aplica la fel de bine şi tălmăcirii limbilor. Se spune că este posibil ca într-o biserică să existe mai mult de o singură persoană deschisă să primească şi să ofere tălmăcirea „mesajului în limbi“ dat de Duhul Sfânt. Astfel de oameni sunt numiţi „interpreţi“ (vezi 1 Cor. 14:28), deoarece sunt folosiţi în mod frecvent prin darul tălmăcirii limbilor. Dacă acest gând este adevărat, poate că la acesta se referea Pavel când a dat instrucţiuni „şi unul să tălmăcească“ (1 Cor. 14:27). Poate că nu dorea să spună că o singură persoană ar trebui să interpreteze toate mesajele, ci mai degrabă avertiza împotriva „interpretărilor competitive“ ale unor mesaje. Dacă un interpret tălmăcea deja un mesaj în limbi, atunci nu i se mai permitea şi altuia să interpreteze acelaşi mesaj, chiar dacă acesta din urmă considera că are o interpretare mai bună.

În general, totul ar trebui să se facă „în chip cuviincios şi cu rânduială“ în timpul întâlnirilor bisericii – nu ar trebui să vorbească unii peste alţii sau să existe confuzii şi competiţii. În plus, credincioşii ar trebui să fie sensibili faţă de orice necredincios prezent la întâlnirile lor, după cum a scris şi Pavel:

Deci, dacă s-ar aduna toată Biserica la un loc, şi toţi ar vorbi în alte limbi, şi ar intra şi de cei fără daruri, sau necredincioşi, n-ar zice ei că sunteţi nebuni? (1 Cor. 14:23).

Aceasta era de fapt problema corintenilor – toată lumea vorbea simultan în limbi, şi de cele mai multe ori nu exista interpretare.

Câteva intrucţiuni privind darurile revelaţiei

Pavel a oferit câteva instrucţiuni referitoare la „darurile revelaţiei“ şi la manifestarea lor prin profeţi:

Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece. Şi dacă este făcută o descoperire unuia care şade jos, cel dintâi să tacă. Fiindcă puteţi să prorociţi toţi, dar unul după altul, pentru ca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie îmbărbătaţi. Duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor; căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate Bisericile sfinţilor (1 Cor. 14:29-33).

Aşa cum în trupul bisericii din Corint erau membrii cunocuţi sub numele de „interpreţi“ care se pare că erau folosiţi în mod frecvent prin darul tălmăcirii limbilor, tot aşa existau şi cei care erau folosiţi în mod frecvent prin darurile profeţiei şi descoperirii şi care erau numiţi „profeţi“. Aceştia nu erau profeţi de rangul celor din Vechiul Testament sau chiar al lui Agab din Noul Testament (vezi Fapte 11:28; 21:10), ci lucrarea lor era limitată în general la trupul bisericilor locale.

Deşi pot exista mai mult de trei profeţi de acest gen în cadrul bisericilor actuale, Pavel a pus din nou anumite limite, reducând lucrarea profetică la „doi sau trei proroci“. Acest lucru sugerează încă o dată că, atunci când Duhul dădea daruri spirituale în timpul adunării bisericii, era posibil ca mai mulţi oameni să se pună la dispoziţia Lui pentru a le primi. Dacă acest lucru nu ar fi fost adevărat, indicaţiile lui Pavel ar fi putut avea drept rezultat oferirea anumitor daruri oferite de Duhul Sfânt de care biserica să nu se poată bucura, datorită limitelor stabilite de Pavel în ceea ce privea numărul profeţilor care puteau vorbi.

Dacă existau mai mult de trei profeţi, ceilalţi, deşi li se interzicea să vorbească, puteau ajuta prin judecarea a ceea ce spuneau ceilalţi. Aceasta indica, de asemenea, abilitatea lor de a discerne ceea ce spunea Duhul şi putea implica faptul că şi ei se puneau la dispoziţia Duhului pentru a fi folosiţi prin aceleaşi daruri manifestate în ceilalţi profeţi. Altfel, ar fi putut judeca profeţiile şi revelările la modul general, asigurându-se că sunt de acord cu revelaţia dată deja de Dumnezeu (precum Scriptura), ceea ce ar fi putut face orice credincios matur.

Pavel a afirmat că aceşti profeţi puteau toţi profeţii, dar pe rând (vezi 1 Cor. 14:31) şi că „duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor“ (vezi 1 Cor. 14:32), indicând că fiecare profet ar trebui să se abţină de la a-l întrerupe pe altul, chiar şi în cazul primirii unei profeţii sau revelaţii dată de Duhul Sfânt pentru întreaga biserică. Acest lucru dovedeşte faptul că Duhul poate da daruri în acelaşi timp mai multor profeţi prezenţi la întâlnire, dar că fiecare profet poate şi trebuie să fie în control atunci când aceste revelaţii sau profeţii trebuie împărtăşite cu biserica.

Această afirmaţie este, de asemenea, adevărată în ceea ce priveşte orice dar al vorbirii care se poate manifesta printr-un credincios. Dacă o persoană primeşte un mesaj în limbi sau o profeţie de la Domnul, ea trebuie să aştepte momentul potrivit pentru a vorbi bisericii. Ar fi greşit să întrerupă profeţia sau învăţătura altcuiva pentru a spune profeţia care i-a fost dată ei.

Nu uita că atunci când Pavel a spus: „puteţi să prorociţi toţi, dar unul după altul“ (1 Cor. 14:31), vorbea în contextul profeţilor care primiseră profeţii. Din nefericire, unii au scos cuvintele lui Pavel din context, afirmând că fiecare credincios poate profeţi în timpul oricărei adunări a trupului lui Hristos. Darul profeţiei este dat după cum doreşte Duhul.

Astăzi, ca întotdeauna, biserica are nevoie de ajutorul, puterea, prezenţa şi darurile Duhului Sfânt. Pavel i-a instruit pe credincioşii corinteni să „umblaţi după darurile duhovniceşti, dar mai ales să prorociţi” (1 Cor. 14:1). Această afirmaţie indică faptul că manifestarea darurilor Duhului Sfânt depinde de nivelul dorinţei noatre de a le avea, altfel Pavel nu ar mai fi dat asemenea instrucţiuni. Lucrătorul ucenicizator care voieşte să fie folosit de Dumnezeu spre slava Lui îşi va dori din tot sufletul darurile spirituale şi îşi va învăţa şi ucenicii să facă acelaşi lucru.

@Ucenicizatorul autentic , David Servant

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Infolight SRL, CUI 28540361, J40/6397/2011, RO16RNCB0285122216070001 RON si RO86RNCB0285122216070002 EUR, BCR Unic Bucuresti.

Acest site functioneaza sub incidenta Drepturilor de Autor.
Toate drepturile rezervate Karyn Maria Taulescu.

%d blogeri au apreciat asta: