Parinti straluciti profesori fascinanti

Am primit acesta carte ”Parinti straluciti profesori fascinanti” de Augusto Cury ….de la un profesor  fascinant🙂 …. Este o carte care schimba perceptii si care ne ajuta in propria viata …  Parintii ne cladesc temelia constiintei si a sufletului. Nu putem da timpul inapoi…, dar putem sa schimbam atitudini, concepte, putem sa ne schimbam in primul rand pe noi insine!!! Pentru ca incepand cu noi, vom reusi sa schimbam constiinta colectiva a conceptului de familie.  Iata cateva pasaje din carte:

Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească

Această deprindere a părinţilor inteligenţi con­tribuie la dezvoltarea: conştiinţei analitice, a de­prinderii de a gândi înainte de a reacţiona, fide­lităţii, cinstei, capacităţii de a pune întrebări şi a responsabilităţii sociale.

Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească. Există mai mult în a corecta greşeli şi a forma deprinderea de a gândi decât îşi poate imagina psihologia noastră. Nu fiţi un specialist în a critica comportamente in­adecvate, fiţi un specialist în a-i face pe copiii voştri să gân­dească. Vechile corecţii şi binecunoscutele predici nu mai funcţionează, ele nu fac decât să erodeze relaţia.

Când deschideţi gura ca să repetaţi acelaşi lucru, declanşaţi un resort din subconştient care deschide anu­mite arhive ale memoriei, ce conţin critici vechi. Copiii vor şti deja tot ceea ce urmează să spuneţi şi se vor înarma ca să se apere. în consecinţă, ceea ce veţi spune nu va avea ecou în interiorul lor, nu va genera un moment educaţional. Acesta este un proces inconştient.

Când greşeşte, copilul deja aşteaptă să aveţi o re­acţie. Dacă ceea ce veţi spune nu va produce un impact emoţional asupra sa, fenomenul RAM nu va produce o în­registrare inteligentă – şi, în consecinţă, nu se va produce evoluţie, ci suferinţă. Nu insistaţi în a repeta aceleaşi lucruri pentru ace­leaşi greşeli şi pentru aceleaşi încăpăţânări. Uneori, continuăm ani la rând să spunem aceleaşi lucruri – şi tinerii continuă să repete aceleaşi greşeli. Ei sunt încăpăţânaţi şi noi, suntem proşti.

A educa nu înseamnă a repeta cuvinte, ci înseamnă a crea idei şi a produce o stare de încântare. La aceleaşi greşeli e nevoie de atitudini noi.

Dacă fiii noştri ar fi computere, am putea să repetăm aceeaşi reacţie pentru a corecta acelaşi defect. Dar ei au o inteligentă complexă. Zilnic, cel puţin pa­tru fenomene activează memoria şi, în cadrul a milioane de opţiuni, produc mii de înlănţuiri de gânduri şi nenumă­rate transformări ale energiei emoţionale. Studiul celor patru fenomene care activează memo­ria nu constituie obiectul acestei cărţi. Mă voi limita doar la a le menţiona: ceea ce declan­şează memoria, fereastra memoriei, cursul gândurilor şi imaginilor şi „eu”-ul, care reprezintă voinţa conştientă.

Personalitatea copiilor şi tinerilor este în continuă fier­bere, pentru că niciodată nu se întrerupe construcţia şi re­construcţia gândurilor. Este imposibilă oprirea gândirii, până şi tentativa de a întrerupe gândirea este, în sine, un proces de gândire. Nici când dormim nu întrerupem gândurile, de aceea visăm. A gândi este inevitabil, dar a gândi prea mult, după cum vom studia mai departe, generează un consum vio­lent de energie cerebrală, ceea ce prejudiciază drastic ca­litatea vieţii.

Nu fiţi un manual de reguli

Computerele sunt nişte biete jucării, în comparaţie cu inteligenţa oricărui copil – chiar a copiilor speciali. Dar noi persistăm să ne educăm copiii ca şi cum ar fi instrumente logice, care trebuie doar să urmărească in­strucţiunile dintr-un manual. Fiecare tânăr este o lume care aşteaptă să fie explorată. Regulile sunt bune pentru calculatoare. A spune „fă asta” sau „nu face asta”, fără o explicaţie a cauzelor, fără a stimula arta de a gândi, produce roboţi şi nu tineri care gândesc. Cred că 99% din criticile şi corecţiile părinţilor sunt inutile. Ele nu influenţează personalitatea tinerilor.

Pe lângă faptul că nu educă, ele generează mai multă agresivitate şi distanţare. Ce e de făcut? Uimiţi-i!

Părinţii inteligenţi cunosc modul de funcţionare a minţii pentru a educa mai bine tinerii. Ei sunt conştienţi că, mai întâi, trebuie să cucereas­că teritoriul emoţiei, pentru ca apoi să cucerească amfi­teatrul gândurilor şi, în cele din urmă, să cucerească solu­rile conştiente şi subconştiente ale memoriei, care este cutia cu secrete a personalităţii. Ei creează stări emoţionale, făcând gesturi unice, în acest fel, ei generează momente educaţionale fantastice. Părinţii pot studia zeci de ani teoria mea, ideile lui Piaget, psihanaliza lui Freud, inteligenţele multiple ale lui Gardner, filozofia lui Platon, dar, dacă nu reuşesc să ofere stări pline de încântare, să-i înveţe să gândească şi să acceseze depozitul memoriei copiilor lor, nici un studiu nu va fi aplicabil şi valid.

A-şi surprinde copiii înseamnă a spune lucruri la ca­re ei nu se aşteaptă, a reacţiona diferit faţă de greşelile lor, a le depăşi aşteptările. De exemplu: copilul vostru tocmai a ridicat glasul la voi. Ce e de făcut? El se aşteaptă ca şi voi să ţipaţi şi să-l pedepsiţi! Dar, în loc de asta, începeţi prin a tăcea, vă relaxaţi şi după aceea spuneţi ceva care îl lasă uimit: „Nu mă aşteptam să mă superi în felul acesta, în ciuda durerii pe care mi-ai provocat-o, eu te iu­besc şi te respect mult.” După ce spune aceste cuvinte, tatăl iese din scenă şi-şi lasă copilul să se gândească. Răspunsul tatălui îi va zdruncina temelia agresivităţii.

Dacă vreţi să provocaţi un impact puternic în univer­sul emoţional şi raţional al copiilor voştri, folosiţi-vă de cre­ativitate şi sinceritate, îi veţi cuceri pe cei de necucerit. Dacă veţi aplica aceste principii la locul de muncă, fiţi sigur că veţi atrage până şi pe colegii cei mai recalcitranţi. Totuşi, nu veţi avea garanţia cuceririi doar cu un sin­gur gest, ci printr-un model de viaţă.

Dacă educaţi inteligenţa emoţională a copiilor voştri cu laude, atunci când ei se aşteaptă la o mustrare (Gole-man, 1996); cu o încurajare, atunci când se aşteaptă la o reacţie agresivă; cu o atitudine afectuoasă, atunci când se aşteaptă la un atac de furie, vor fi încântaţi şi o vor înregis­tra cu intensitate. Părinţii vor deveni astfel instrumente de transformare.

Părinţii buni spun copiilor: Greşeşti.” Părinţii inteli­genţi spun: Ce părere ai despre comportamentul tău?”

Părinţii buni spun: „Ai greşit din nou.” Părinţii inteligenţi spun: „Gândeşte înainte să reac­ţionezi.” Părinţii buni pedepsesc când copiii lor dau greş; părinţii inteligenţi îi stimulează să facă din fiecare lacrimă o ocazie de a evolua.

Generaţia hamburgerului emoţional

Tinereţea a fost întotdeauna o fază de rebeliune faţă de convenţiile adulţilor. Dar generaţia actuală a produs un efect unic în isto­rie: a ucis arta de a gândi şi capacitatea tineretului de a contesta. Tinerii rareori contestă comportamentul adulţilor. De ce? Pentru că ei iubesc otrava pe care am pro­dus-o. Iubesc succesul rapid, plăcerea imediată, proiec­toarele mass-media chiar dacă trăiesc în anonimat.

Excesul de stimuli a generat o fluctuaţie emoţională, fără capacitate contemplativă. Până şi modelele lor de viaţă trebuie să aibă un suc­ces exploziv. Vor să fie personaje importante, ca de exem­plu artişti sau sportivi care cuceresc, peste noapte, faima şi aplauzele.

Tinerii trăiesc în generaţia hamburgerului emoţio­nal”. Ei detestă răbdarea. Nu ştiu să contemple frumosul în micile aspecte ale vieţii. Nu le cereţi să admire florile, amurgul, conversaţiile simple. Pentru ei, totul e plictiseală. Criticile părinţilor şi profesorilor sunt insuportabile şi rareori le ascultă cu atenţie. Cum să-i ajutăm să iasă din asemenea tipare? Unul dintre cele mai importante lucruri în educaţie este să-l faci pe un copil să-l admire pe cel care-l educă.

Un tată poate fi un muncitor cu braţele, dar dacă îşi vrăjeşte copilul, va fi uriaş în inima lui. Un tată poate fi important în mediul de afaceri, poate avea mii de funcţionari, dar dacă nu-şi încântă fiul, va rămâne mic în sufletul acestuia.

Fiţi un maestru al inteligenţei, învăţaţi-i să gândeas­că. Lăsaţi-i să perceapă omul strălucit care sunteţi. Oare acest strigăt va afla vreun ecou?

Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri

Această deprindere a părinţilor inteligenţi con­tribuie ia dezvoltarea: motivaţiei, îndrăznelii, răb­dării, perseverenţei, capacităţii de depăşire a obstacolelor, abilităţii de a crea oportunităţi şi de a le valorifica.

Părinţii buni îşi pregătesc copiii să primească apla­uze, părinţii inteligenţi îi pregătesc să-şi înfrunte eşecurile. Părinţii buni educă inteligenţa logică a copiilor, părinţii inteligenţi le educă sensibilitatea. Stimulaţi-i pe copiii voştri să aibă obiective, să caute succesul în studiu, în muncă, în relaţiile sociale – dar nu vă opriţi aici. Ajutaţi-i să nu le fie teamă de insuccese. Nu există podium fără înfrângeri. Mulţi nu urcă pe podium, nu pentru că nu au capacităţile necesare, ci pentru că nu au ştiut să depăşească insuccesele de pe drumul parcurs până la podium. Mulţi nu reuşesc să strălucească în mun­ca lor, pentru că au renunţat în faţa primelor obstacole. Unii nu au învins pentru că nu au avut răbdare să suporte un nu, pentru că nu au avut îndrăzneala de a înfrunta unele critici, nici umilinţa de a-şi recunoaşte greşelile.

Perseverenţa este la fel de importantă ca şi capaci­tăţile intelectuale. Viaţa este un drum lung, care are curbe imprevizibile şi derapaje inevitabile. Societatea ne pregă­teşte pentru zilele de glorie, dar zilele de frustrare sunt acelea care-i dau sens acestei glorii. Dovedind maturitate, părinţii inteligenţi devin modele pentru o viaţă plină de victorii. Pentru ei, a avea succes nu înseamnă a avea o viaţă fără greşeli.

A învinge nu înseamnă să ai întotdeauna dreptate. De aceea sunt în stare să le spună copiilor lor: „Am greşit”, „Scuză-mă”. „Am nevoie de tine”. Ei sunt puternici în con­vingerile lor – dar suficient de flexibili pentru a-şi admite fragilitatea. Părinţii inteligenţi dovedesc că florile cele mai frumoase apar după iama cea mai grea.

Viaţa este un contract ce presupune risc

Părinţii care nu curajul să-şi recunoască greşelile, nu-şi vor învăţa niciodată copiii să-şi înfrunte propriile gre­şeli şi să înveţe din ele. Părinţii care afirmă că fac totul bine nu-şi vor învăţa niciodată copiii să-şi depăşească eşecurile. Părinţii care nu cer scuze nu-şi vor învăţa nicio­dată copiii cum să abordeze aroganţa. Părinţii care nu-şi dezvăluie temerile vor avea mereu dificultăţi în a-şi învăţa copiii să găsească în pierderi, ocazii de a fi mai puternici şi de a căpăta experienţă. Aşa am acţionat cu copiii noştri sau îndeplinim doar obligaţiile banale ale educaţiei?

A trăi înseamnă un contract ce presupune risc. Tinerii trebuie să trăiască acest contract, preţuind provocările şi nu fugind de ele. Dacă se vor lăsa intimidaţi în fata insucce­selor şi greutăţilor, fenomenul RAM va înregistra în memoria lor mii de experienţe care vor hrăni complexul de infe­rioritate, respect de sine scăzut şi sentimentul că nu sunt capabili să facă ceva. Care va fi consecinţa?

Un tânăr cu o un nivel scăzut de respect de sine va avea un complex de inferioritate, incapabil să-şi asume ris­curi şi să-şi transforme obiectivele în realitate. El ar putea trăi un proces de îmbătrânire emoţională precoce. Tinereţea ar trebui să fie cea mai intensă perioadă a bucuriei, cu toate că îşi are neliniştile sale.

Dar mulţi sunt bătrâni, în trupuri de tineri. A fi în vârstă nu înseamnă a fi bătrân cronologic. De altfel, mulţi vârstnici sunt mai tineri pe plan emoţional decât mare parte din ti­nerii de azi, pentru că sunt fericiţi şi motivaţi.

Care este caracteristica unei emoţii trăite de o per­soană îmbătrânită, care nu are trăiri şi motivaţie? Este o incapacitate de a se bucura de frumos şi o înclinaţie puter­nică de a se lamenta, căci nimic nu o satisface pe termen lung. Asemenea persoane se plâng de corpul lor, de îm­brăcăminte, de prieteni, de lipsa de bani, de şcoală – şi chiar de faptul de a se fi născut.

Capacitatea de a se plânge este îngrăşământul suferinţei emoţionale, iar capacitatea de a mulţumi este combustibilul fericirii. Mulţi tineri fac orice pentru a avea o firimitură de bucurie. Ei cerşesc pâinea bucuriei, chiar da­că trăiesc în palate.

Tinerii care devin maeştri în a se plânge au un mare dezavantaj într-o competiţie. Cu mare greutate vor reuşi pe plan social şi profesional. Atrageţi-le atenţia!

Cum tinerii înţeleg ce este memoria calculatoarelor, comparaţi-o cu memoria umană. Spuneţi-le că toate la­mentările sunt însoţite de o stare extrem de tensionată, care este arhivată în mod deosebit în memorie, prin feno­menul RAM, şi care distruge, cu încetul, bucuria emoţiei.

 

Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni

Această deprindere a părinţilor inteligenţi con­tribuie ia dezvoltarea solidarităţii, sociabilităţii, bucuriei de a trăi, optimismului, înţelegerii inter-personale.

Am văzut că prima deprindere a părinţilor inteligenţi este aceea de a-şi lăsa copiii să-i cunoască; a doua este cea de a le alimenta personalitatea; a treia, de a-i învăţa să gândească; a patra, de a-i pregăti pentru eşe­curile şi greutăţile vieţii. Trebuie să înţelegem că cea mai bună cale de a dezvolta toate aceste deprinderi este cea de a căpăta o a cincea deprindere: aceea de a dialoga.

Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează, între a sta de vorbă şi a dialoga există o mare diferenţă. A sta de vorbă înseamnă a vorbi despre lumea care ne înconjoară, a dialoga înseamnă a vorbi despre lumea care suntem. A dialoga înseamnă a relata experienţe, în­seamnă a împărtăşi ceea ce se află ascuns în inima fie­căruia, înseamnă a pătrunde dincolo de cortina comportamentelor, înseamnă a dezvolta înţelegerea interpersonală (Gardner, 1995). Cei mai buni ani ai vieţii lor sunt sufocaţi. Cu încetul, ei îşi pierd zâmbetul, ancorarea în viaţă, motivaţia.

Descoperirea măreţiei lucrurilor anonime

Invăţaţi-vă copiii să găsească în lucrurile mici, mo­tive majore de fericire. O persoană superficială din punct de vedere emoţional are nevoie de evenimente mari ca să se bucure – o persoană profundă găseşte bucurie în lucrurile ascunse, în fenomene aparent imperceptibile: în mişcarea norilor, în dansul fluturilor, în îmbrăţişarea unui prieten, în sărutul persoanei iubite, într-o privire complice, în zâmbetul prietenos al unui necunoscut.

Fericirea nu este opera întâmplării, fericirea vine prin exerciţiu. Antrenaţi-vă copiii pentru a fi excelenţi observa­tori. Ieşiţi pe câmp sau în grădină, faceţi-i să urmărească deschiderea unei flori şi descoperiţi cu ei frumosul invizibil. Simţiţi cu ochii voştri lucrurile frumoase care vă înconjoară. Faceţi-i pe tineri să aprecieze momentele simple, forţa care izvorăşte din pierderi, siguranţa care răsare din haos, măreţia care emană din gesturile mici. Munţii sunt formaţi din particule nevăzute de nisip.

Copiii vor fi mai fericiţi dacă vor învăţa să contemple frumosul în momentele de glorie, ca şi în cele de eşec, în florile primăverii şi în frunzele uscate ale toamnei, lată ma­rea provocare a educaţiei emoţionale! Pentru mulţi, fericirea nu este altceva decât nebunie inventată de psihologi, delirul filozofilor, halucinaţie de poet. Aceştia n-au înţeles niciodată că secretele fericirii se ascund în lucrurile simple şi anonime – atât de depărtate şi atât de aproape de ei.

Majoritatea educatorilor nu reuşesc să străbată corti­na aceasta. În concordanţă cu cercetările pe care le-am făcut, mai mult de 50% dintre părinţi n-au avut niciodată curajul de a dialoga cu copiii lor despre temerile, pierderile şi frus­trările personale. Cum e posibil ca părinţi şi copii să trăiască sub acelaşi acoperiş, ani de-a rândul, şi să rămână complet izolaţi unii de alţii? Spun că se iubesc, dar cheltuiesc pu­ţină energie pentru a cultiva iubirea.

Au grijă de peretele stricat, de problemele maşinii, dar nu se îngrijesc de deteriorările emoţionale şi de pro­blemele din cadrul relaţiei. Când picură un robinet, părinţii se agită să-l repare. Dar oare îşi fac timp ca să dialogheze cu copiii, să-i ajute să-şi recapete veselia, siguranţa sau sensibilitatea pe cale de dispariţie?

Dacă am lua toţi banii unei întreprinderi şi i-am arun­ca la gunoi, am comite o crimă gravă la adresa acelei în­treprinderi, care ar merge spre faliment. Oare nu am comis această crimă faţă de cea mai im­portantă întreprindere socială – familia – a cărei unică mo­nedă este dialogul?

Dacă distrugem dialogul, cum va rezista relaţia părinţi—copii? Va merge, cu siguranţă, spre faliment.

Trebuie să căpătăm deprinderea de a ne reuni cel puţin săptămânal cu copiii noştri, ca să dialogăm cu ei. Trebuie să le dăm libertatea de a vorbi despre ei în­şişi, despre neliniştile şi dificultăţile de comunicare cu fraţii şi cu noi, părinţii lor. Nici nu vă imaginaţi ce efect pot avea aceste întruniri.

Dacă părinţii nu le-au vorbit niciodată copiilor despre visele lor cele mai importante şi nici nu i-au ascultat vorbind despre bucuriile şi decepţiile lor, ei vor forma un grup de străini şi nu o familie. Nu există o reţetă magică pentru a construi o relaţie sănătoasă. Dialogul este de neînlocuit.

Să căutăm prieteni în copiii noştri

In fiecare tânăr – chiar şi în cei mai complicaţi şi mai izolaţi – există o lume care aşteaptă să fie descoperită. Mulţi tineri sunt agresivi şi rebeli, şi părinţii lor nu înţeleg că, prin agresivitatea lor, ei strigă după ajutor. Comporta­mentele nepotrivite sunt, de multe ori, strigăte puternice care imploră prezenţa, dragostea şi atenţia părinţilor.

Multe simptome psiho-somatice, cum ar fi durerile de cap sau durerile abdominale, sunt şi ele strigăte tăcute ale copiilor. Cine le aude? Mulţi părinţi îşi duc copiii la psi­hologi, ceea ce poate ajuta, dar, în adâncul fiinţei lor, ceea ce caută ei este inima părinţilor.

O sugestie: dacă puteţi s-o faceţi, întrerupeţi cana­lele de televiziune cu conţinut general şi rămâneţi doar cu canalele tematice. Dacă veţi face acest lucru, veţi fi proba­bil uimiţi de îmbunătăţirea relaţiei copiilor voştri unul cu ce­lălalt – şi cu voi. Vor fi mai afectuoşi, vor dialoga mai mult, vor avea mai mult timp pentru joacă şi distracţie. Vor ve­dea mai puţine canale apelative şi mai multe canale con­templative, care vorbesc despre natură şi ştiinţă.

lată o altă sugestie pentru toţi părinţii – poate şi mai importantă decât prima. Eu o numesc „proiectul educării emoţionale (PEE): la fiecare două luni, deconectaţi televi­zorul o săptămână întreagă şi faceţi lucruri interesante cu copiii voştri. Planificaţi-vă să petreceţi cu ei şase săptă­mâni pe tot parcursul anului. Chiar dacă părinţii şi copiii nu călătoresc spre locuri îndepărtate, trebuie să exploreze ce se află în sufletele fiecăruia.

Stabiliţi ce veţi face. Mergeţi împreună la bucătărie, inventaţi noi feluri de mâncare, spuneţi anecdote, inventaţi piese de teatru, plantaţi flori, accesaţi lucruri interesante. Rămâneţi cu copiii voştri în toate nopţile din aceste săptă­mâni. Faceţi din PEE un proiect de viaţă.

Cea mai mare dorinţă a părinţilor ar trebui să fie ace­ea ca toţi copiii lor să le fie prieteni: diplomele, banii, suc­cesul sunt consecinţe ale unei educaţii strălucite. Eu am trei fiice. Dacă ele nu vor deveni prietenele mele, mă voi simţi frustrat ca tată, chiar dacă sunt un scri­itor respectat în toată lumea.

În ciuda faptului că sunt specializat în conflicte pe plan psihic, fac destul de des greşeli. Dar important este să ştii ce să faci cu greşelile. Ele pot construi sau distruge o relaţie. De multe ori le-am cerut scuze fiicelor mele, când am exagerat în anumite atitudini, când am judecat în pripă, sau când am ridicat glasul fără a fi nevoie. Astfel, ele au învăţat de la mine să ceară scuze şi să-şi recunoască comportamentul violent.

Unele persoane care m-au văzut luând o astfel de atitudine, au fost impresionate. Spuneau: „Le cereţi scuze fiicelor?” Niciodată nu văzuseră un tată recunoscându-şi greşelile şi cerând scuze – şi, cu atât mai mult, un psihia­tru. Mulţi copii de psihologi şi psihiatri intră în conflict, pen­tru că părinţii lor nu se comportă normal şi nu reuşesc să vorbească sufletului, iar astfel să fie admiraţi de ei.

Nu vreau ca fiicelor mele să le fie teamă de mine – vreau ca ele să mă iubească. Din fericire, ele ne iubesc foarte mult, pe mine şi pe soţia mea. Dacă există dragos­te, ascultarea este spontană şi naturală. Nu există ceva mai frumos şi mai poetic, decât fap­tul că părinţii şi copiii sunt foarte buni prieteni.

 

Perla inimii

Îmbrăţişările, sărutul şi conversaţiile permanente cu copiii cultivă afectivitatea şi risipesc singurătatea. Mulţi eu­ropeni şi americani suferă de o singurătate profundă. Nu ştiu să ajungă la copii şi să dialogheze deschis cu ei. Locuiesc în aceeaşi casă, dar trăiesc în lumi diferite. Contactul sufletesc şi dialogul sunt magice, creează o sfe­ră de solidaritate, îmbogăţesc emoţia şi dau sens vieţii.

Mulţi tineri se sinucid în ţările dezvoltate, pentru că rareori cineva pătrunde în lumea lor şi poate să-i asculte fără idei preconcepute. Există o concepţie greşită în psihiatrie legată de si­nucidere. Cel care comite un act de sinucidere nu vrea să ucidă viaţa, ci durerea sa. Toţi cei care se gândesc la moarte, în fond, sunt înfometaţi şi însetaţi de viaţă. Ceea ce vor să distrugă este suferinţa cauzată de conflictele lor, singurătatea care-i descurajează, frica ce-i pune la pământ. Spuneţi asta celor deprimaţi – şi veţi vedea răsărind speranţa în ei. In munca mea, spunând astfel de cuvinte, am putut ajuta mulţi pacienţi să-şi găsească curajul de a schimba traiec­toria vieţii lor. Unii intrau în cabinet dornici să moară – dar ieşeau convinşi că iubeau viaţa cu disperare.

Intr-o societate în care părinţii şi copiii nu sunt prie­teni, depresia şi alte tulburări emoţionale întâlnesc un me­diu ideal pentru a se dezvolta. Autoritatea părinţilor şi respectul din partea copiilor lor nu sunt incompatibile cu cea mai curată prietenie. Pe de o parte, nu trebuie să fiţi indulgenţi, nici să fiţi o jucărie în mâna copiilor voştri, pe de altă parte, trebuie să căutaţi să le fiţi un foarte bun prieten. Ne aflăm în era admiraţiei. In cazul în care copiii voştri nu vă admiră, nu veţi avea influenţă asupra lor. Adevărata autoritate şi respectul solid se nasc din di­alog. Dialogul este o perlă ascunsă în inimă. Ea este atât de scumpă şi atât de accesibilă. Scumpă, pentru că aurul şi argintul nu o pot cumpăra; ac­cesibilă, pentru că şi cel mai amărât dintre oameni o poate găsi. Căutaţi-o!”

In cazul in care v-am trezit interesul o puteti citi complet pe scribd click aici!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Infolight SRL, CUI 28540361, J40/6397/2011, RO16RNCB0285122216070001 RON si RO86RNCB0285122216070002 EUR, BCR Unic Bucuresti.

Acest site functioneaza sub incidenta Drepturilor de Autor.
Toate drepturile rezervate Karyn Maria Taulescu.

%d blogeri au apreciat asta: