Scopul reintruparii

”Legea reîntrupării nu cere ca noi să ne naştem imediat după moarte; cu toate că se poate întâmpla, în unele cazuri, ca ea să se facă în minutele următoare părăsirii trupului. In această privinţă’ s-au citat cazuri când o persoană a murit, şi-a părăsit trupul uzat de boală sau distrus printr-un accident, şi s-a reîntrupat imediat în trupul unui copil în agonie. Spiritul copilului s-a desprins de trupul său fraged şi imediat i-a luat locul un spirit, care şi el îşi părăsise reşedinţa carnală. Asemenea cazuri de reîntrupări pripite sunt rare, provenind din ignoranţă, nesupunere la reguli şi dintr-o dorinţă vie de a mai trăi în lumea cărnii. ; în revelaţiile făcute de entităţile spirituale de înaltă evoluţie, se spune că perioada între moarte şi naşterea viitoare poate fi extrem de scurtă – când e vorba de un sălbatic. Cu cât spiritul este mai evoluat, cu atât timpul şederii sale în spaţiu este mai mare. Ea se poate prelungi la marile Lumini ale spaţiilor globului nostru, la mii de ani. Perioada medie, generală, între două întrupări este de aproximativ două sute de ani. Repet însă că acest interval este variabil, din diferite motive. Astfel spiritul poate să dorească o ascensiune spirituală mai rapidă — prin suferinţa vieţii trupeşti. Poate dori coborârea în lumea fizică mai devreme, pentru a repara nedreptăţile comise. De aceea nu se poate da o regulă generală.

Ideea reîntrupării displace multor oameni, la gândul că iarăşi va trece prin ignoranţa copilăriei, greşelile tinereţii, slăbiciunile maturităţii şi neputinţa bătrâneţii, trecând din nou prin şiroaiele lacrimilor, prin seria durerilor fizice şi morale. Dar oricâte neplăceri încearcă omul, oricât de îngrozitoare ar fi perspectivele noii vieţi, nu se poate înlătura legea reîntrupării, stabilită în natură de Creatorul lumilor. Istoria depune mărturie cât de greu îşi face drum legea evoluţiei, cu câtă batjocură şi ironie au fost întâmpinate noile idei ştiinţifice, filosofice sau artistice. Totdeauna ideile noi au întâmpinat o mare opoziţie şi o dârză neîncredere. Este firesc ca şi ideea reîntrupării să fie respinsă la început, mai cu seamă când nu se acordă atenţie şi bunăvoinţă în examinarea faptelor. Dar oricare ar fi părerea unora sau altora, ea este şi va rămâne în veci o lege divină.

Aversiunea pe care omul o resimte la ideea reîntrupării provine din faptul că spiritul său are conştiinţa deplină a greutăţilor vieţii de pe această planetă. Cu alte cuvinte, nu îi displace ideea reîntrupării în sine, ci îi displace reîntoarcerea pe pământ, în lumea încercărilor şi a suferinţelor. Această perspectivă este adevărata cauză a antipatiei pe care o manifestă omul faţă de reîntrupare. Omul nu consideră viaţa ca un mijloc, ca un teren favorabil dezvoltării spiritului, ci o apreciază totdeauna după măsura în care şi-a satisfăcut dorinţele, ambiţiile sau după cât s-a distrat. Cum viaţa nu abundă în aceste fericiri dorite, şi în locul lor avem parte de suferinţă, de muncă grea, de mâhniri – care nu au alt scop decât de a ne învăţa repede şi bine – suntem determinaţi să refuzăm reînceperea vieţii pe această planetă. Da, am accepta, dacă am fi siguri că la revenire nu vom mai trece prin suferinţă şi ne vom bucura de modalităţi mai fericite ale vieţii terestre, de a vedea toate dorinţele noastre împlinite. Cu toate acestea, să nu uităm că experienţele cel mai greu de suportat ne fac să învăţăm cele mai mari lecţii ale vieţii, că suferinţele şi nereuşitele noastre, care ne deprimă, reprezintă o forţă foarte puternică, o lumină vie pentru viitor, pentru viaţa următoare. Atunci vom vedea revenirea pe pământ sub un alt aspect.

Dacă ne gândim numai la plăcerile noastre, reîntruparea este o perspectivă tot atât de neplăcută ca şi aceea de a parcurge din nou anii lungi de studiu prin şcoală. Dar dacă ştim că prin revenirea noastră urcăm treptele care ne duc la lumina înţelegerii şi la puterea divină, că revenind în lume, putem fi utili acesteia, contribuind la fericirea semenilor, ideea reîntrupării ne umple de entuziasm şi ne insuflă voinţa de a reveni. De altfel trebuie să ştim – iar dacă nu vrem, viaţa ne-o va demonstra – cele mai multe dureri omeneşti provin din faptul că nu ascultăm de anumite principii morale.

Când vom şti să ne conducem în lume astfel ca faptele noastre să fie în rezonanţă cu armonia universală, vom culege rezultate fericite. Marele scop al reîntrupării este educaţia. Din acest motiv ne naştem mereu pe pământ, nu pentru că am fi siliţi de cineva, ci pentru că entitatea spirituală – în timpul şederii sale în spaţiu – înţelege legile divine care guvernează în univers, înţelege legea evoluţiei şi necesitatea ascensiunii spiritului pe scara infinită a spiritualităţii. Ne întrupăm mereu, pentru că Divinul a sădit în esenţa noastră, în scânteia divină, dorinţa neînfrânată de a ajunge la picioarele Celui care ne-a chemat la viaţă. . .

Entitatea spirituală doreşte să revină mereu în materia fizică pentru a învăţa, pentru a se lumina şi purifica. Cel care trăieşte pe pământ, uitând de legile din spaţiu, nu doreşte să revină pe pământ, el simţind doar că s-a săturat de atâta muncă şi amar. Intr-adevăr, omul care a mâncat, şi încă prea mult, nu se mai gândeşte la mâncare. De aceea, la finele unei întrupări terestre e de aşteptat să nu mai dorim reîntruparea. Această dorinţă nu se naşte în prima perioadă a şederii noastre în spaţiu, pentru că avem nevoie de un răgaz, timp în care entitatea spirituală înţelege noua condiţie de existenţă, cunoaşte scopul venirii sale acolo şi a vieţii sale terestre.

Conştiinţa spiritului întrupat este mărginită de corpul fizic, şi această conştiinţă devine splendidă, extinsă, când nu mai este limitată de acest corp.  Intre aceste două condiţii – de duh întrupat şi duh liber – există un spaţiu de timp, în care entitatea spirituală îşi ia un avânt deplin şi intră în posesia conştiinţei sale luminoase. Iată de ce în prima perioadă a existenţei sale în spaţiu, entitatea spirituală se cutremură la ideea unei noi reîntrupări în întunericul şi zbuciumul vieţii terestre. Puterea, înţelepciunea şi forţa caracterului sunt rezultatul unei educaţii de secole şi nu urmările unui destin capricios. Cunoaşterea legilor şi principiilor care conduc universul se dezvoltă încet, pe parcursul timpului infinit. Prima şcoală a spiritului-om se face la suprafaţa corpurilor solide, pe pământ, în lumea fizică. Aşadar ne trebuie multe corpuri ca să ne ridicăm la o înţelegere din ce în ce mai înaltă, mai profundă, şi prin urmare avem nevoie de multe vieţi, serii nenumărate de reîntrupări. Pe parcursul lor, se deşteaptă facultăţile mentale ale spiritului, întocmai cum se luminează şi se manifestă inteligenţa copilului, pe măsură ce el creşte.

Scopul vieţii este de a dezvolta puterile noastre, care zac latente, embrionar, în spirit. Cu alte cuvinte, avansarea spiritului nu provine din adăugarea a ceva nou, ci pune în valoare predispoziţiile spiritului, graţie experienţelor făcute în infinitatea timpului. Se petrece cu noi exact ceea ce se petrece cu sămânţa, care fiind pusă în pământ ca să germineze, dezvoltă ceea ce era deja creat în ea, graţie acţiunii mediului înconjurător asupra sa. Existenţa fizică are ca scop stimularea facultăţilor latente ale spiritului. Spiritul conţine potenţial forţe deosebite, graţie cărora vom poseda în viitor puteri şi cunoştinţe infinite. Prin urmare, viaţa noastră terestră are ca scop acumularea de experienţe, care la rândul lor vor dezvolta facultăţi – din ce în ce mai numeroase şi mai puternice – de care ne vom servi în diferitele lumi pe unde vom trăi.

Dacă vecinul are o virtute sau o calitate preţioasă pe care noi nu o posedăm, nu înseamnă că el a primit mai mult decât noi, doar că el şi-a dezvoltat această calitate mai devreme decât noi. Dacă vrem să fim şi noi ca el, nimic nu ne împiedică să depunem eforturi, prin care vom scoate din adâncul scânteii noastre divine acea calitate. Talentul unui artist, armoniile divine percepute de un muzician inspirat, spiritul lucid şi răbdător al unui savant, profunzimea-gândirii unui filosof – toate aceste calităţi şi multe altele se pot dezvolta în noi, şi aşteaptă momentul să le scoatem la iveală, prin magia voinţei noastre.

Evoluţia spiritului, a scânteii divine este fără sfârşit. Evoluţia formei este o funcţie a lumii fizice, dar nu este singura. Lumea noastră şi altele au ca scop înflorirea conştiinţei până ajunge în preajma Celui veşnic. Evoluţia materiei se produce lent, în timpuri incomensurabile, pentru a transforma eterurile în atomi, atomii în materie minerală, materia minerală în materie vegetală, materia vegetală în materie animală sau umană, materia umană în materie angelică, într-un timp care se pierde în negura unui trecut infinit, am părăsit sediul nostru sublim, Cerul, pentru a stăpâni materia oferită de Creator. Atunci ne-am început evoluţia în sistemul material. La
început ne era foarte greu să punem materia în vibraţie. Conştiinţa noastră era redusă şi puterile ei foarte slabe pentru a înţelege ceva din lumea materiei. Cu trecerea timpului, încetul cu încetul, am dublat materia voinţei noastre, şi acum – când am atins stadiul de om – avem capacitatea de a înţelege vibraţiile fizice şi de a ne impune voinţa asupra trupului nostru. Mai mult chiar: am început să înţelegem vibraţiile lumii astrale şi să dominăm puţin corpul nostru emoţional. Dar umanitatea încă nu cunoaşte nimic din regiunile spirituale ale patriei noastre cereşti.

Aici, la şcoala Pământului, avem trupuri tinere şi bătrâne, a căror vârstă se socoteşte după anii scurşi între leagăn şi mormânt; de asemenea avem spirite tinere şi bătrâne, al căror câmp de viaţă este mai vast şi cuprinde mii de reîntrupări pe pământ. Dar luat ca element esenţial al naturii, spiritul este fără măsură, fără vârstă şi fără limită. El va fi făuritorul noilor lumi în veşnicia ce va veni.

Cel mai înalt ideal visat, cele mai vaste şi radiante puteri dorite există în noi. Pentru a le obţine, este inutil să întrebuinţăm chemări şi rugăciuni; trebuie să lucrăm ca să le dezvoltăm, întocmai după cum exersăm la pian ore în şir, pentru a câştiga uşurinţa de a ne exprima simţirea prin clapele lui. Suntem întocmai ca omul aflat lângă o comoară ascunsă sub pământ. Ea nu iese din locul unde a fost pusă; trebuie să muncim, săpând pământul, până ce o scoatem la iveală. Dar pentru a câştiga înţelepciunea, trebuie să culegem din grădina lumii florile durerii şi plăcerii, ale iubirii şi urii, ale acţiunii şi inerţiei, ale succesului şi insuccesului, ale veseliei şi tristeţii, ale păcii şi neliniştii. Vom creşte pe măsură ce vom stăpâni aceste forţe contrare, şi vom ajunge cu timpul să mergem cu un pas sigur în mijlocul furtunii vieţii.

Când ne naştem, natura nu caută decât un singur lucra: educaţia noastră. Ea nu încearcă să ne distreze, ci caută să ne dezvolte spiritul prin fel şi fel de experienţe. Natura ne oferă din sânul ei învăţăminte valoroase, care ne lărgesc înţelepciunea. în general, suferinţa – considerată de lume o nenorocire — este un excelent răscolitor al spiritului coborât în materie, un excelent antrenament pentru dezvoltarea facultăţilor spirituale.

Azi începem să înţelegem că educaţia adevărată nu se mărgineşte la învăţarea diferitelor ramuri de cunoştinţe – filologie, matematică, ştiinţele naturii, filosofie etc. – care nu pot stimula decât facultăţile intelectuale. Educaţia adevărată este făcută de natura care armonizează caracterul, întăreşte simţul moral, încurajează emoţiile generoase, disciplinează inteligenţa, deşteaptă puterea voinţei şi
dezvoltă capacitatea de a simţi Prezenţa divină. Lumea fizică este singura şcoală unde se studiază întregul program. Creaţia este o vastă universitate, minunat organizată, pentru progresul miliardelor de fiinţe vieţuitoare, care locuiesc suprafaţa, interiorul şi atmosfera planetelor. Toate observaţiile şi experienţele noastre – mari sau mici – fac parte din acest stadiu. Dar nu suntem cu toţii în aceeaşi clasă, şi nu învăţăm aceeaşi lecţie, entităţile spirituale având vârste diferite.

Toate fiinţele vieţuitoare, oricare ar fi – un atom, un microb, o plantă, un animal, un om, ori un înger – vor întâlni în şcoala lumii lucruri de observat şi experienţe de făcut, care îi vor duce cu un pas mai departe pe dramul evoluţiei. Din nefericire, nu toţi sunt convinşi de acest adevăr. Avem impresia că în alte lumi, în alte medii, progresul nostru ar fi mai rapid, şi nu vedem, nu înţelegem că împrejurările vioţii de aici, din viaţa actuală, ne invită să învăţăm multe lucruri pentru a ne ridica. Din diferite motive, prea puţini dintre noi ştiu să profite de învăţămintele vieţii cotidiene. Numai când suntem doborâţi de încercări amarnice, învăţăm câte ceva. De aceea avem nevoie de multe vieţi, pentru a învăţa să distingem binele de rău. Am putea înţelege această deosebire într-o vreme mai scurtă, dacă ne-am sili să facem acest discernământ, dar ne târâm viaţa în voia întâmplării, şi când încercăm o amărăciune, aruncăm vina pe soarta noastră ticăloasă. Alergăm toată ziua, încoace şi încolo, ca şi copiii după fluturi strălucitori, şi atenţia superficială nu ne permite să ne
însuşim lecţiile profunde, prezentate de împrejurările vieţii terestre.

Divinitatea a orânduit lucrurile de aşa natură încât să învăţăm perfect, contrar ignoranţei şi inconştienţei noastre. Ea a dispus ca aceeaşi lecţie să se repete în fiecare zi, în fiecare an, în fiecare viaţă, pentru ca înţelesul ei să ne lumineze odată şi odată spiritul. Când nu suntem atenţi sau nu vrem să ne însuşim o lecţie, ni se impune prin suferinţă, pentru a reţine atenţia noastră dispersată; alteori, lecţia este însoţită de o plăcere captivantă, pentru a excita dorinţa noastră. Cu o răbdare sublimă, mama iubitoare întrebuinţează mângâieri pentru a-şi face copilul ascultător, cuminte. Dacă am fi elevi buni, vieţile noastre ar fi mai puţin întunecate de suferinţă, dar pentru că nu ascultăm vocea interioară a conştiinţei, pentru că nu acordăm atenţie actelor noastre, vine durerea, bate la poarta vieţii, pentru a ne face ascultători. Dacă am fi mai hotărâţi să învăţăm, dacă am culege cu plăcere din fiecare eveniment o învăţătură, dacă am vrea să ne asociem cu dragoste evoluţiei şi să colaborăm cu Divinitatea – în loc să ne încăpăţânăm să rezistăm şi să ne revoltăm, creşterea noastră ar fi rapidă şi fericirea mai constantă.

Vom cunoaşte măreţia vieţii când ne vom aminti de experienţele din trecut, când vom vedea legăturile care le unesc, când vom poseda înţelepciunea, când vom şti sensul profund şi scopul spiritual al evenimentelor din viaţă, de atâtea ori repetate. Aşadar, înţelepciunea este esenţa descoperirilor, cunoştinţelor şi experienţelor, distilate prin filtrul suferinţelor. Dacă am cerceta esenţa materiei noastre şi am studia neîncetat gândurile şi sentimentele noastre secrete, am vedea că cele mai multe din dureri sunt cauzate de egoismul nostru, de dorinţa arzătoare de a poseda lucruri şi fiinţe. Egoismul este tendinţa de a strânge avere, de a face din eul nostru personal centrul universului. în spaţiu, când ne legănam pe undele eterice, spiritul ştie că suntem uniţi cu toate fiinţele, dar când această înţelegere curată este întunecată de corpul fizic pe care-l îmbrăcăm, simţul nostru de unitate se limitează la cercul strâmt al trebuinţelor şi dorinţelor noastre, transformându-se în egoism.

In timpul când roata vieţii şi a morţii se rostogoleşte, suntem nevoiţi să lărgim hotarele egoismului nostru individual, pentru a cuprinde în el şi familia. Vom munci pentru soţia şi copiii noştri, căci înţelegem în mod clar că ei sunt uniţi cu noi. Cu vremea, stabilim legături cu prieteni, consacrându-ne şi lor, cu aceeaşi dragoste cu care ne-am dăruit familiei noastre. Mai târziu, în acest egoism colectiv vom cuprinde naţiunea noastră şi, în fine, omenirea întreagă. Astfel, încetul cu încetul, egoismul se transfomă în altruism. Marii Luminători ai lumii au atins acest nivel, pe care îl vom ajunge cu toţii în veacurile viitoare. Incă nu am ajuns la acest nivel sublim de spiritualitate; cu toate acestea, spiritele noastre sunt foarte bătrâne şi în adâncurile conştiinţei noastre sunt înscrise toate amintirile unui trecut trăit în alte ţări şi în alte trupuri.

De multe ori am iubit, dar de multe ori, orbiţi de pasiunile noastre, în timpul furtunoaselor noastre întrupări, am urât, am luptat, am ucis, cu inima plină de mânie. De multe ori durerea ne-a sfâşiat inima la moartea trupurilor celor dragi nouă, şi cu toate acestea, mereu ne-am întâlnit cu aceste fiinţe scumpe, cu care am trăit şi lucrat în alte întrupări. Dar în acelaşi timp, ne-am întâlnit şi cu cei pe care i-am urât, jefuit sau omorât. De aici trebuie să înţelegem că este o absurditate să-i tratăm drept păgâni pe cei care nu adoră Divinitatea în acelaşi mod ca noi, cu acelaşi ceremonial, în aceeaşi limbă şi sub acelaşi nume. In alte vieţi şi sub alte orizonturi am avut naţionalitatea şi am iubit şi venerat Divinitatea sub numele şi cultul celor pe care acum refuzăm să-i recunoaştem ca fraţi.

Ce nebunie – să-i dispreţuim pe cei mai puţin dezvoltaţi decât noi; ei sunt fraţii noştri tineri, care încep să înveţe lecţiile vieţii, cunoscute deja de noi. Ce îngustime de spirit – să-i desconsiderăm pe cei care au un trup de o culoare diferită de a noastră; pentru că şi noi am trăit în aceste rase, şi nu se ştie dacă nu ne mai mână destinul, ca trimişi ai Divinităţii, ca misionari, în mijlocul acestor fraţi ai noştri, pentru că în plan spiritual toţi oamenii sunt la fel şi toţi suntem fraţi.

Cunoscând adevărul reîntrupării, nu am mai râvni la bunurile şi însuşirile altora, nu ne-am mai mâhni că alţii au şi noi nu avem. Astfel, ce nu avem azi, în această viaţă, vom realiza în viitor cu muncă, răbdare şi încredere în puterile noastre spirituale, căci Tatăl – binecuvântat fie numele Său – oferă bogăţiile Sale celui ce stăruieşte.

Nu există ţel, oricât de îndepărtat, pe care să nu-1 putem atinge prin eforturi repetate, sacrificii, renunţări, chiar dacă pentru reuşită avem nevoie de mai multe existenţe sau întrupări. Entitatea spirituală inferioară nu-şi poate determina locul şi părinţii viitoarei sale întrupări, pentru că ea nu este destul de avansată ca să poată face alegerea cu discernământ. Spiritele superioare care au această misiune – observând gradul de inferioritate al spiritului candidat la întrupare – decid şi îl trimit, aproape fără voia sa şi inconştient, într-un anumit mediu prielnic pentru avansarea sa. Spiritele evoluate nu mai au nevoie de această tutelă sau impuls de la spate, ci singure – când sunt în spaţiu – îşi aleg locul pe care-1 consideră potrivit dezvoltării unor anumite facultăţi ori reparării unor greşeli făcute în viaţa terestră anterioară. In general, locul naşterii este determinat de iubirea sau ura contractată altădată pe pământ.”

”Din tainele vietii si ale universului” Scarlat Demetrescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Infolight SRL, CUI 28540361, J40/6397/2011, RO16RNCB0285122216070001 RON si RO86RNCB0285122216070002 EUR, BCR Unic Bucuresti.

Acest site functioneaza sub incidenta Drepturilor de Autor.
Toate drepturile rezervate Karyn Maria Taulescu.

%d blogeri au apreciat asta: