Marele Examen

„Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi ur­meze Mie” (Luca 9, 23; Matei 16, 24; Marcu 8, 34).

Crucea, podoaba Bisericii, lauda lui Pavel, semnul Fiului Omului, semnul Sfintei Cruci – suferinţa noastră cea de toate zilele, crucea suferinţei, harul Crucii, iată atâtea nume în legătură cu crucea.

Dar cea mai grea cruce e lepădarea de sine. Nu poţi să fii liber fără aceasta, fără lepădarea de sine, libertatea cu atâta se plăteşte. Să depanăm litania acestei porunci şi condiţia primă de a putea urma pe Iisus.

A fi creştin înseamnă mai mult decât aparţinere ta doctrinară la creştinism. A crede în Iisus Hristos înseamnă mai mult decât semnifică vorbele. Iată  ce înseamnă a te strămuta din tine în El, înseamnă a-L avea pe El în inima ta, a-L face pe El inima ta, înseamnă să ai un moment, o clipă în viaţa ta în care te-ai întâlnit real cu Iisus; clipă care să nu-ţi ajungă viaţa întreagă de a o desfăşura între oameni.

De altfel acesta şi este semnul că eşti un convertit al lui Iisus, că te-ai dedicat Lui irevocabil. Toată vremea ta viitoare nu-i decât desfăşurarea clipei aceleia, – decizia -, a cărei bogăţie nu se mai termină.

Până nu te-ai lepădat de tine, eşti o fântână seacă; iar dacă te-ai lepădat de tine şi te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat în izvor de apă vie. Numai aşa poate sufletul să ajungă la sine însuşi, la El – cel adevărat, lepădându-se de sine şi strămutându-se în Dumnezeu.

Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare ca aceea de a te lepăda de tine şi a ajunge liber; e trăirea libertăţii duhului: Adevărul vă va face liberi”. Deci, înţele­gem că fără (să plătim) această vamă a făpturii noas­tre vechi stăteam în minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi de roţile necesităţii fără ieşire, strânşi în acest cleşte.

De aici ne scoate numai Iisus.

Când se petrece aceasta? Când îl cunoaştem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru, îl putem cunoaşte numai în iubirea şi bucuria pe care o simţim când renunţăm la eul nostru şi ne aflăm faţă către faţă cu Dânsul.

Noi ne făgăduim să-L urmăm pe Iisus în marea călătorie interioară a întoarcerii la Tatăl, şi prin simpla noastră hotărâre Providenţa divină realizează treptat această dorinţă a noastră. Aşa dăm de primul  examen de admitere: examenul crucii. Până aici noi eram o sumă de dorinţe şi aranjamente pământeşti, care întunecau puţin, – dacă nu mult -, chipul lui Iisus din viaţa noastră.

Deci, la acest loc al hotărârii, crucea este o linie înainte a dorinţelor noastre pământeşti (omeneşti) peste care coboară Dumnezeu o dungă de-a curmezişul. Providenţa, urmărind interesul nostru veşnic, trimite peste socotelile noastre corecturi divine. Toate aceste corecturi le simţim ca o experienţă de cruce; trebuie să treacă puţină vreme de reculegere ca să pricepem că „aşa cum s-a petrecut” a fost cel mai bine, iar nu cum am fi vrut „noi” în îngustimea noastră.

Suferinţa aceasta, care ne simplifică treptat viaţa, care ne pune condiţia crucii în faţă, e simbolul nesfârşitei posibilităţi de desăvârşire.

„Noi trăim în restrişte fiindcă suntem făpturi ale „eului”, care e aspru, strâmt la inimă, în care nu pătrunde lumina şi care nu iradiază nici o lumină, iar pentru infinit e orb. Eul n-are decât zgomotele şi stridenţele sale; pe strunele lui nu vibrează niciodată muzica eternităţii.” „Suspine de nemulţumire şi descurajare, scânciri zadarnice după trecut, griji şi nelinişti pentru viitor; acestea-s care tulbură inimile noastre pipernicite, fiindcă nu ne-am găsit încă sufletele, şi Duhul lui Dumnezeu încă nu S-a descoperit în noi.”

„Tată, şterge păcatele mele” • căci păcătuind, omul ia în sine însuşi partea mărginitului împotriva nemărginitului.

Păcatul e înfrângerea sufletului de către „eu”,  un joc primejdios de păgubitor, în care omul riscă totul, ca să câştige foarte puţin. Păcatul întunecă adevărul şi tulbură vederea limpede a conştiinţei. In păcat căutăm plăcerile, nu fiindcă ele ar fi într-adevăr vrednice de dorit, ci pentru că aşa ni le prezentă lumina roşie şi tulburătoare a pasiunii. Dorim lucrurile nu pentru că ele sunt mari în sine, ci pentru că lăcomia noastră ni le înfăţişează exagerate şi cu aparenţă de mărime. Aceste exagerări şi falsificări de perspectivă ne tulbură la fiecare pas armonia vieţii. Pierdem măsura cea dreaptă pentru valoarea lucruri­lor şi ne lăsăm rătăciţi de interese felurite şi contra­dictorii ale vieţii

Zadarnica trudă a omului de a reduce toate elementele firii sale la o unitate cu Cel Preaînalt şi sub stăpânirea Lui – aceasta e ceea ce-l face să simtă chinul despărţirii lui de Dumnezeu şi-l împinge să se roage cu înfocare: „O, Dumnezeule, Tată, şterge toate păcatele mele! Şterge rătăcirile eului!”.

Lumina dinlăuntru e aceea care-i descoperă adevărata fiinţă. Când această lumină lăuntrică s-a aprins, atunci într-o clipă cunoaşte că pentru om descoperirea lui Dumnezeu într-însul este propria lui descoperire. Şi înspre acolo se îndreaptă şi aspiraţia lui: spre descoperirea sufletului său, adică descoperirea lui Dumnezeu în sufletul său.

Omul se desăvârşeşte şi ajunge expresie supremă, când sufletul lui se recunoaşte în veşnicie, în infinit! – ceea ce e propria sa revelaţie. Adevărata restrişte a omului stă în faptul că nu izbuteşte pe deplin să-şi aducă la expresia supremă propria-i fiinţă, că e tulburat de eul şi îşi pierde vremea cu lucruri de nimic.

*

Iubirea de sine nu trece peste hotarele sale personale; ceea ce e mai preţios într-însul se întunecă şi adevărata lui fiinţă nu iese la iveală. Această aspiraţie după tiparul desăvârşit al fiinţei e înrădăcinată mai profund decât foamea şi setea şi ca patima după bogăţie şi slavă. Şi această aspiraţie nu e numai în el, ci e în adâncul întregii făpturi, e necontenitul impuls al revelaţiei, duhul veşnicei descoperiri într-însul. Descoperirea nemărginitului în mărginit, a infinitului în finit – (Taina Bunei-vestiri) – nu se arată în toată deplinătatea ei, nici în cerul înstelat, nici în frumuseţea florilor, ci numai în sufletul omului, căci aici Voinţa caută să se descopere în voinţa omului, şi libertatea îşi ia răsplata supremă în jertfa lui liberă.

„Aici Dumnezeul nostru caută sa-Şi câştige intrarea.” Aici vine El ca oaspete, nu ca rege, şi de aceea trebuie să aştepte până e îmbiat. Asupra sufletului omenesc Dumnezeu Şi-a încetat stăpânirea, fiindcă vrea să-i câştige iubirea.

Da, Dumnezeu stă în afară de eul nostru şi aşteaptă cu nerăbdare să-I deschidem uşa ferecată. Căci acest eu al nostru nu poate să-şi găsească sensul suprem, sufletul, şi să se unească liber cu Dumnezeu decât prin iubire, – singura care-l saltă peste piedica din sine şi-l strămută în Dumnezeu. Acela, al cărui suflet s-a făcut una cu Dumnezeu, stă în faţa oamenilor ca o floare supremă a umanităţii, în el (în sufle­tul care s-a făcut una cu Dumnezeu) îşi recunoaşte omul fiinţa lui adevărată; în el află descoperirea supremă a lui Dumnezeu, contopirea deplină a Voinţei supreme cu voinţa lui, contopirea Iubirii veşnice cu iubirea lui. Noi vedem în el dorinţa Domnului împlinită, cea mai grea dintre piedicile descoperirii Lui înlăturată şi însăşi bucuria desăvârşită a lui Dumnezeu înflorită, ajunsă la cea mai strălucită înflorire între oameni, în el ne apare întreaga lume omenească transfigurată de o lumină dumnezeiască. Viaţa lui, înflăcărată de dragostea lui Dumnezeu, străluminează toată iubirea noastră omenească.

„Când un suflet omenesc trage cortina grea a eului şi stă faţă în faţă cu iubirea veşnică, e ca şi cum L-ai privi pe Maestru creând o lume nouă”.

„Când viaţa omului iese teafără din rătăcirile eului şi-şi găseşte-n suflet unitatea sa cu Dumnezeu, atunci conştiinţa veşniciei e un dat imediat al existenţei, tot aşa ca lumina într-o flacără. Toate conflictele vieţii se dezleagă, toate contradicţiile se împacă; şti­inţa, iubirea şi acţiunea se armonizează. Bucuria şi durerea se contopesc în frumuseţe, plăcerea şi renunţarea se egalizează în puritate, prăpastia dintre finit şi infinit se umple de o iubire exuberantă şi fiecare clipă vesteşte pe Cel Veşnic. Cel fără trup (formă) ne apare în forma florii şi a rodului, Cel fără de margini ne îmbrăţişează cu braţe de Tată şi merge cu noi alăturea ca un prieten. Numai sufletul, singurul lucru indivizibil în om, poate să frângă orice graniţe şi să-şi cunoască înrudirea cu cel Preaînalt. Câtă vreme nu ajungem la armonia lăuntrică şi la întregul fiinţei noastre, viaţa rămâne înăbuşită sub lucruri de nimic”(R. Tagore).

După această litanie a unui fiu al răsăritului, în căutarea sensului descojit de „eu”, să trecem la o analiză concretă a sensului Crucii, a lepădării de sine, aşa cum le-a realizat Iisus şi ni le-a dat cale de urmat până la El.

Învăţătura desăvârşitei lepădări de sine o avem deci de la „Cel ce în chipul lui Dumnezeu fiind, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea Sa cu Dumnezeu ci S-a golit pe Sine, S-a micşorat pe Sine, a luat chipul de rob, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare dovedindu-se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultă­tor făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 6-8).

Aşadar, desăvârşita lepădare de sine e tot una cu smerenia. Iar cu aceasta s-a definit desăvârşirea, atunci când cineva întreabă pe Sfântul Isaac Sirul: „Ce este desăvârşirea?” Sfântul îi răspunde: „O pră­pastie de smerenie!”.

Prin urmare, pe căile desăvârşirii lăuntrice nu poţi merge sporind, decât întâmpinând cu bucuria acestui rost toate împotrivirile şi absurdităţile (necazurile) ce ni se întâmplă în fiecare zi.

Acesta este şi rostul pentru care Providenţa menţine la un loc (contemporane) şi în permanentă tensiune „grâul cu neghina”, desăvârşindu-se întreolaltă până la seceriş.

Să luăm faptele simplu:

Într-o sâmbătă, în sinagogă, iudeii (cărturarii şi fariseii) pândeau pe Iisus să vadă dacă „face bine” sâmbăta. „Era acolo un om cu mâna uscată”. Şi văzându-L că i-a făcut bine, se umplură de nebunia urii şi unii şi alţii şi se vorbeau ce să facă cu Iisus.Iată crucea formalismului sec.

Într-o altă sâmbătă, Iisus trecea printre holdele de grâu. Ucenicii au smuls nişte spice de grâu, le frecau în palme şi mâncau boabele. Oarecare dintre farisei, formalizându-se în apărători ai sâmbetei, îi ia la rost pe ucenici „că treieră sâmbăta” (Luca 6, 2).

Când Iisus ierta păcatele slăbănogului pe care credinţa binefăcătorilor săi l-a adus înaintea lui Iisus prin acoperiş, iertarea păcatelor fiind o condiţie neapărată a tămăduirii organice, unii dintre cărturari mârâiau în inimile lor că: Acesta grăieşte hule. Cine poate ierta păcatele fără numai Dumnezeu” (Marcu 2, 7; Luca 5, 21). Şi aceştia erau cărturarii. Nu-şi dă­deau seama că Iisus este Dumnezeu, împietriţi, încremeniţi în prejudecăţile lor despre Iisus, numai gândul că El e Dumnezeu le-ar fi plesnit capul în bucăţi.

Cu prilejul îndreptării lui Zaheu, mai marele vameşilor, de asemenea cârteau şi împotriva lui Zaheu şi împotriva lui Iisus. Duhul răutăţii, care-i muncea necontenit, îi împingea să dea lecţii lui Iisus.

Dar nu numai tagma cărturarilor şi a fariseilor îi administrau corecţii. Odată, un oraş întreg I-a ieşit în întâmpinare, oraşul Gadara, spunându-I să plece de pe acolo. Legheonul de draci striga în gura mare că Iisus este „Fiul lui Dumnezeu, Celui Preaînalt”36 şi (demonii) I se rugau, să nu-i trimită în adâncurile ia­dului, ci în turma de porci. Dar parcă alte legheoane de draci intraseră în gadareni, smintindu-i pentru porci împotriva lui Iisus, încât drept mulţumire „în­treaga cetate a ieşit în întâmpinarea lui Iisus”, dându-L afară din hotarele lor (Marcu 5, 1-17; Matei 8, 28-34).

Iată prin ce mare de venin avea Iisus să treacă. Ce au oamenii aceştia împotriva lui Iisus, că nici demonii nu I-au făcut atâta împotrivire câtă I-a făcut cenzura invidiei omului? Cred că nu au altceva decât complicitatea în păcat, coalizată împotriva virtuţii şi împotriva oricăruia care îndrăzneşte să iasă măcar cu un pas din această complicitate. Ori Iisus ieşise cu totul din complicitatea cu păcatul, (şi niciodată n-a fost în această complicitate), totuşi iubindu-i pe păcă­toşi, le întindea acestora cursele divine ale iubirii.

Au fost îndărătnicii şi fărădelegi împotriva lui Dumnezeu şi în Vechiul Testament, dar atâta coaliţie a veninului – şi, curios, în numele Legii, în numele lui Dumnezeu – ca împotriva persoanei lui Iisus, nu s-a văzut vreodată. Oare de ce? Cred că explicaţia ar putea fi următoarea: Dumnezeu Se făcuse şi Om ade­vărat – omul pe care-l voia Dumnezeu. Acest model li se impunea oamenilor cu tăria modestiei divine. Dar ei nu voiau să fie ca Iisus, nu voiau să fie „dumnezei”; ei voiau să fie „ei”, ei mai presus de Dumnezeu, potrivit cu impulsul cu care i-a răsturnat potrivnicul împotriva lui Dumnezeu. Omul voia să fie el singur, singur el; eul voia să fie ateu.

Iată ce sparge umanitatea în milioane de hârburi: trufia originară care dă lecţii lui Dumnezeu şi se desface de El. Iată oţetul şi veninul pe care avea să le bea Iisus cu mult înainte de a I se da acestea pe Cruce. Aceasta n-o poate face decât un lepădat de sine, un lepădat de viaţă, unul desăvârşit în smerenie şi pârjol de iubire (Sfântul Vasile).

Să urmărim puţin cu documentarea patristic boala aceasta fără leac – boala invidiei – care multe cruci prilejuieşte.

„Invidiosul nu primeşte doctor pentru boala sa şi nu poate găsi leac tămăduitor al suferinţei sale, deşi Sfânta Scriptură e plină de ele. El, invidiosul, aşteap­tă uşurarea bolii numai într-un singur fel: să-i vadă prăbuşindu-se pe unii dintre cei invidiaţi. Capătul urii lui e să-1 vadă pe cel invidiat din fericit, neferi­cit, din norocos, nenorocit. Pe unii oameni, cu totul potrivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidioşi, însă, binefacerile mai mult îi rănesc, îi înrăiesc. Cu cât invidiosul are parte de mai mari faceri de bine, cu atât mai tare fierbe de ciudă, mai mult se supără şi se mânie. Mulţumind pentru darurile primite şi mai mult se cătrăneşte de purtarea binefăcătorului. Ce fiară poate fi mai feroce în răutatea ei? Ce fiară nu întrec ei prin răutatea năravului lor? Ce sălbăticiune nu depăşesc ei prin cruzimea lor? Câinii cărora li se aruncă o coajă de pâine se domesticesc, leii cărora li se poartă de grijă se îmblânzesc. Invidioşii, însă, şi mai mult se irită când li se arată îngrijire şi atenţie.

Rănile invidiosului sunt adânci şi ascunse, şi ele nu suferă vindecare, ca unele ce stau închise de dure­rea lor oarbă în ascunzişurile conştiinţei. Invidiosul este duşmanul propriei sale sănătăţi sufleteşti. Cel invidiat poate să scape şi să-1 ocolească pe invidios, dar invidiosul nu poate scăpa de sine însuşi.

Tu, invidiosule, duşmanul tău este cu tine, vrăjma­şul îţi este continuu în inimă; primejdia este închisă în adâncul tău; eşti legat cu un lanţ neîndurător; eşti prizo­nierul invidiei şi nici o mângâiere nu-ţi vine într-ajutor.

A prigoni pe un om binecuvântat de  Dumnezeu şi a urî pe cel fericit, iată o nenorocire fără leac”. (Sfântul Vasile cel Mare, Despre invidie)

Răbdarea răului, primirea umilinţei la care te su­pune în lumea aceasta, are cea mai uriaşă putere asu­pra răului.

Chip de umilinţă desăvârşită ne-a dat Iisus pe Cruce. El, Fiul şi Slava Tatălui, Dumnezeu adevărat, nu S-a împotrivit ateismului lui Iuda ci a primit toate consecinţele lui. A primit să treacă prin cea mai de pe urmă umilire cu putinţă pe pământ, căci, ca un Dumnezeu, ştia ce putere are umilinţa. Răbdând bă­tăi, scuipări în obraz, cununa de spini, piroanele şi spânzurarea pe cruce, iar peste suflet hulirea celor fără de lege; toate acestea încă nu erau crucea cea mai grea. Pe aceasta o avea la spate. Dar avea Iisus o cruce mai grea, pe care era răstignit cu faţa; era neasemănata durere a milei Sale faţă de oameni. Cru­cea asta n-o simte decât omul care nu se mai smin­teşte de om; ci înţelegându-1 nesfârşit îl iartă şi îi stinge veninul cu rouă cerului din sufletul său.

Oamenii aceştia, care boleau de răi ce erau şi care nu pricepeau nimic din dumnezeirea lui Iisus, reprezintă acea coaliţie a veninului sufletesc contra Mântuitorului. Aceşti contemporani ai lui Iisus, otră­viţi de răutate, reprezintă culmea invidiei omeneşti contra sublimului, contra lui Iisus. Căci de ce a fost invidiat Iisus? Din cauza minunilor Sale printre cei sărmani şi oropsiţi, cei dintâi chemaţi la mântuire.

Flămânzii erau hrăniţi; hrănitorul, duşmănit. Morţii erau înviaţi; invidioşii mureau de ciudă. De­monii erau alungaţi iar Celui ce le poruncea la de­moni să iasă, oamenii îi întindeau curse. Leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblai, surzii auzeau, orbii vedeau iar binefăcătorul era prigonit.

In cele din urmă L-au osândit la moarte pe Dătătorul vieţii; au bătut cu bice pe Izbăvitorul oamenilor şi au judecat la moarte pe Judecătorul lumii (Sfântul Vasile cel Mare, Despre invidie).

Iar Iisus şi pentru aceştia S-a rugat Tatălui pentru iertare. Iubirea aceasta de oameni – aşa cum sunt, şi care n-a avut niciodată vreo umbră de scădere, I-a pricinuit lui Iisus o cruce neasemănat mai grea, pe care o poartă şi de care se ţintuieşte cu fiecare din răutăţile noastre „de fiecare zi”, până la sfârşitul lumii. Şi noi suntem printre iudeii care-L pironeau pe cruce – fiecare în veacul nostru – fiindcă Iisus e în toate veacurile.

Ar trebui să-I urmăm lui Iisus toată calea Sa pă­mântească, măcar tot aşa de harnic şi zorit pe cât ne zoreşte foamea şi setea după cele pieritoare.

Modelul, desăvârşirea lui Iisus în ascultare şi în lepădarea de sine pentru iubirea de oameni, a ridicat între creştini şirul fără număr de cuvioşi şi buni biruitori mucenici, care, pentru dragostea Lui, erau fericiţi să sufere şi ei chinuri înfricoşate de la necre­dincioşii vremurilor lor.

Iată nebiruita armă – lepădarea vieţii noastre pe cruce, care a făcut sfinţi. De dragostea lui Iisus nu-i mai putea despărţi nici frica de moarte, nici dragostea de viaţă.

Aceştia, Sfinţii, s-au arătat mai presus nu numai de durere şi plăcere, ci au covârşit şi moartea şi viaţa. In ei avea loc şi moartea şi învierea lui Iisus.

Nouă, neputincioşilor, deşi cugetăm ale lumii şi umblăm în calea păcatelor, încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe frunte şi nu ne-a bătut piroanele în tălpi. La noi nu sunt semnele sfinţilor…

Dar zic însă: Providenţa ştie însă hotărârea noastră. Cine vrea să-i urmeze lui Iisus şi să se asemene cu El, în cruce să se asemene! Şi cât poate firea omenească, asemenea cu Iisus va fi!”

Fragment din volumul ”Omul, zidire de mare pret” Parintele Arsenie Boca

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Infolight SRL, CUI 28540361, J40/6397/2011, RO16RNCB0285122216070001 RON si RO86RNCB0285122216070002 EUR, BCR Unic Bucuresti.

Acest site functioneaza sub incidenta Drepturilor de Autor.
Toate drepturile rezervate Karyn Maria Taulescu.

%d blogeri au apreciat asta: