Sa il cunoastem pe Dumnezeu

Consciousness

„Dumnezeu a reuşit uimitorul fapt de a fi venerat şi invizibil în acelaşi timp. Milioane de oameni l-ar putea descrie ca pe un părinte cu barbă albă, aşezat pe un tron în cer, dar nici unul dintre ei n-ar putea susţine că l-a văzut cu propriii săi ochi. Deşi se pare că nu se poate furniza nici o dovadă care să reziste în justiţie despre existenţa Atotputernicului, cum­va cei mai mulţi oameni cred în Dumnezeu — 96%, după unele sondaje. Aceasta arată ce prăpastie există între cre­dinţă şi ceea ce numim realitatea de fiecare zi. Acest gol se cere umplut.

Cum ar fi faptele, dacă le-am avea? Ar fi după cum urmează. Tot ceea ce percepem ca realitate materială s-a năs­cut într-un tărâm invizibil, din afara spaţiului şi a timpului, un tărâm ce constă, după cum arată ştiinţa, din energie şi informaţie. Această sursă invizibilă a tot ceea ce există nu este un vid, ci este matca creaţiei înseşi. Ceva creează şi or­ganizează această energie. Transformă haosul supei cuanti­ce în stele, galaxii, amintiri şi dorinţe, în paginile ce urmea­ză vom vedea că este posibil nu doar să cunoaştem la un nivel abstract această sursă a existenţei, dar chiar să ne contopim cu ea. Când se întâmplă aceasta, orizontul ni se deschide spre noi realităţi. Vom avea experienţa lui Dumnezeu.

După veacuri întregi în care l-am cunoscut pe Dumnezeu prin credinţă, suntem acum gata să înţelegem inteligenţa divină în mod direct, în multe feluri, această nouă cunoaştere vine în sprijinul a ceea ce ne-au promis deja tradiţiile spirituale. Dumnezeu este invizibil şi totuşi face toate miracolele. Este sursa tuturor impulsurilor de iubire. Frumuseţea şi adevărul sunt, ambele, copii ai acestui Dumnezeu, în absenţa cunoaşterii sursei infinite de energie şi creativitate, încep să apară nenorocirile vieţii. Apropierea de Dumnezeu printr-o cunoaştere adevărată tămăduieşte frica de moarte, confirmă existenţa sufletului şi dă sens vieţii.

Întreaga noastră viziune asupra realităţii a fost, de fapt, inversată, în loc să fie o vastă proiecţie imaginară, Dumnezeu se dovedeşte singurul lucru real, iar întregul univers, în pofida imensităţii şi solidităţii sale, este o proiecţie a naturii lui Dumnezeu. Acele evenimente uluitoare pe care le numim miracole ne dau indicii despre opera acestei inteligenţe inefabile. Să luăm, de pildă, următoarea poveste.

Suntem în 1924. Un sătean francez bătrân merge spre casă. Cu un ochi pierdut în Marele Război şi cu celălalt vă­tămat grav de iperita din tranşee, de-abia dacă mai vede. Soarele la asfinţit este strălucitor, aşa încât bătrânul nu-i vede pe cei doi tineri biciclişti care au virat de după un colţ de stradă şi se îndreaptă glonţ spre el.

În momentul impactului apare un înger. Apucă bicicleta din faţă de roţi, o ridică în aer şi o aşază apoi cu grijă pe iar­ba de lângă drum. A doua bicicletă frânează brusc, iar puş­tii devin extrem de agitaţi. „Sunt doi! Sunt doi!” ţipă unul dintre ei, vrând să spună că, în locul unui bătrân singur, pe drum sunt acum două siluete, întâmplarea este dezbătută îndelung de tot satul şi ulterior se pretinde că tinerii au fost beţi sau ceva asemănător şi că au născocit această poveste fantastică. Cât despre bătrân, când este întrebat, spune că nu înţelege despre ce este vorba.

Am putea ajunge oare vreodată la un răspuns? Se întâm­plă că bătrânul era preot, părintele Jean Lamy, iar despre apariţia îngerului am aflat chiar din mărturia făcută de el înainte să moară. Lamy, care a fost un om cuvios, iubit de Dumnezeu, pare să fi primit în multe ocazii ajutor divin, prin îngeri sau în alte forme. Deşi s-a sfiit să vorbească despre aceasta, atitudinea lui a fost firească şi modestă. Datorită vocaţiei religioase a lui Lamy, întâmplarea poate fi uşor con­siderată doar o poveste pentru Şcoala de duminică. Scepti­cii nu vor fi impresionaţi.

Şi totuşi, eu sunt pur şi simplu fascinat de posibilitatea ca povestea să fi fost adevărată, de ideea că am putea des­chide poarta, lăsând îngerii să pătrundă în realitatea noas­tră, alături de miracole, viziuni, profeţii şi, în fine, de marele Dumnezeu însuşi.

Ştim cu toţii că putem învăţa despre viaţă fără religie. Dacă am lua o sută de nou-născuţi şi le-am filma fiecare mo­ment din viaţă, de la început până la sfârşit, tot nu am pu­tea arăta că aceia care sunt credincioşi se vor dovedi mai fe­riciţi, mai înţelepţi sau mai realizaţi decât cei care nu cred în Dumnezeu. Dar camera video nu poate înregistra ce se întâmplă dincolo de suprafaţă. O persoană care l-a aflat pe Dumnezeu poate privi întreaga lume cu uimire şi bucurie. Este această experienţă reală? Este ea utilă vieţii noastre sau este doar un eveniment subiectiv, semnificativ pentru persoana în cauză, dar, altfel, neavând mai multă importanţă practică decât un vis?

Un fapt cert stă la începutul oricărei căutări a lui Dumne­zeu. El nu lasă urme în lumea materială, încă de la începu­turi, în Occident, a fost evident că Dumnezeu are un fel de prezenţă, cunoscută în ebraică sub numele de Shekkinah. Uneori, acest cuvânt este tradus simplu ca „lumină” sau strălucire. Shekkinah forma haloul din jurul îngerilor şi bucu­ria radioasă de pe feţele sfinţilor. Era de genul feminin, chiar dacă Dumnezeu, aşa cum interpretează tradiţia iudeo-creştină, este masculin. Semnificativ pentru Shekkinah nu este însă genul. Odată ce Dumnezeu este infinit, a numi divinitatea El sau Ea nu este decât o convenţie umană.

Mult mai importantă este concepţia conform căreia dacă Dumnezeu are o prezenţă, acesta înseamnă că poate fi simţit. Poate fi cunoscut. Este o chestiune esenţială, pentru că în general Dumnezeu este înţeles ca invizibil şi intangibil. Şi în afara cazului în care măcar o părticică a lui ar atinge lumea materială, Dumnezeu va rămâne veşnic inaccesibil.

Îl personificăm pe Dumnezeu deoarece este un mod con­venabil de a-l  face mai asemănător cu noi. Ar fi însă un om foarte crud şi pervers, stând atât de ascuns şi pretinzându-ne în acelaşi timp să îl iubim. Ce ar putea oare să ne dea încredere în vreun fel oarecare de Fiinţă spirituală binevoitoa­re, când timp de mii de ani în numele religiei s-a vărsat atâta sânge?

Avem nevoie de un model care să facă parte din religie, dar, în acelaşi timp, să nu fie constrâns de aceasta. Urmă­toarea schemă simplă, în trei părţi, se potriveşte viziunii noastre obişnuite asupra lui Dumnezeu. Structurată ca un sandviş al realităţii, schema poate fi ilustrată astfel:

Dumnezeu
––ZONĂ DE TRANZIŢIE–-
Lume materială

Tabloul nu este nou în straturile sale de sus si de jos, plasându-l  pe Dumnezeu deasupra lumii materiale şi aparte de ea. Dumnezeu trebuie să fie separat de noi, altfel 1-am putea vedea aici, rătăcind pe Pământ, aşa cum făcea în Cartea Ge­nezei. Acolo, după cele şapte zile ale creaţiei, Dumnezeu a intrat în grădina Edenului, bucurându-se de lucrarea sa în răcoarea serii.

Doar elementul central al diagramei noastre, numit zona de tranziţie, este nou sau neobişnuit. O zonă de tranziţie im­plică faptul că Dumnezeu şi fiinţele umane se întâlnesc pe un teren comun. Este locul în care se întâmplă minuni, este zona viziunilor sfinte, a îngerilor, a iluminării, auzirii glasu­lui Domnului. Toate aceste fenomene extraordinare consti­tuie o punte între cele două lumi: sunt reale şi totuşi nu fac parte dintr-un lanţ previzibil cauză-efect. Cu alte cuvinte, dacă ne agăţăm cu încăpăţânare de realitatea materială ca singură modalitate de a cunoaşte ceva, scepticismul faţă de Dumnezeu este perfect justificat. Miracolele şi îngerii sfi­dează raţiunea şi indiferent de câte ori ar fi atestate viziuni­le sfinte, mintea raţională rămâne neîncrezătoare, apărându-si controlul ferm pe plan material.

„Chiar crezi că există Dumnezeu? Ei bine, hai să judecăm la rece. Tu eşti doctor, eu sunt doctor. Fie Dumnezeu provoa­că toate bolile pe care le vedem zi de zi, fie nu face nimic pentru a le opri. Care dintre aceştia este Dumnezeul pe care vrei să-l  accept?”

Această voce aparţine unui coleg sceptic cu care făceam pe vremuri de gardă în spital, un ateu confirmat.

„Nu vreau să accepţi nici una dintre aceste variante”, protestam.

Dar el insista. „Realitatea este realitate. Nu trebuie să discutăm la nesfârşit dacă o enzimă sau un hormon este ceva real, nu? Dumnezeu nu poate supravieţui nici unui test obiectiv. Dar ştim cu toţii asta. Doar că unii dintre noi prefe­răm să nu ne mai minţim singuri.”

La un anumit nivel, avea dreptate. Argumentele materia­liste împotriva lui Dumnezeu îşi păstrează puterea, deoare­ce se bazează pe fapte, dar se năruie imediat ce sondezi dincolo de lumea materială. Maica Julian din Norwich a trăit în Anglia în secolul al XTV-lea. Maica Julian l-a întrebat pe Dumnezeu direct de ce a creat lumea. Răspunsul i-a venit în şoapte extatice:

Vrei să ştii care este înţelesul divin în ceea ce am făcut? Cunoaşte-l bine, iubirea este înţelesul. Cine ţi-l  dezvăluie? Iubirea. Ce ţi-a dezvăluit? Iubire. De ce ţi-l  dezvăluie? Pentru iubire.

Pentru Maica Julian, divinul era ceva de mâncat, de băut, de respirat şi de văzut pretutindeni, de parcă ar fi fost îndrăgostită nebuneşte. Dar cum iubitul ei era Dumnezeu, era ridicată la înălţimi cosmice, unde întregul univers era „ceva mic, cât o alună, aşezat în palma-mi”.

Când sfinţii sunt cuprinşi de extaz, expresiile lor sunt deconcertante, dar şi foarte uşor de înţeles. Deşi ne-am obişnuit cu toţii cu absenţa sacrului, apreciem faptul că se produc în continuare călătorii în zona de tranziţie, stratul din apropierea lui Dumnezeu.

Când îl simţi pe Dumnezeu, parcă zbori. Este ca şi cum aş umbla pe deasupra pământului, ţinându-mi echilibrul atât de bine, încât nimic nu m-ar putea abate de pe calea mea. E ca şi cum aş fi ochiul furtunii. Văd fără judecată sau părere. Urmăresc, pur şi simplu, cum totul intra şi iese din conştiinţa mea, de parcă aş privi norii.1

Această experienţă înălţătoare, specifică sfinţilor şi misticilor, este înregistrarea unei călătorii cuantice. Nu se cunosc mecanisme fizice care o pot declanşa, şi totuşi apropierea de Dumnezeu se petrece la orice vârstă, la orice fel de oameni, suntem cu toţii capabili să ne depăşim Urnitele ma­teriale, dar de multe ori nu reuşim să ne valorificăm această abilitate. Deşi auzim în biserică, templu sau moschee că Dumnezeu este iubire, el nu pare să mai exercite prea multa atracţie înfocată.

Nu cred că sfinţii si misticii sunt chiar atât de diferiţi de alte fiinţe umane. Dacă ne uităm la sandvişul nostru de rea­litate, zona de tranziţie se dovedeşte subiectivă: aici se face simţită sau văzută prezenţa lui Dumnezeu. Orice este su­biectiv implică creierul, fiindcă milioane de neuroni trebuie să fie puşi la lucru înainte de a avea o experienţă.

Acum, căutarea noastră s-a îngustat într-un fel care pare foarte promiţător: prezenţa lui Dumnezeu, lumina lui devine reală dacă o putem transpune într-un răspuns al creierului, pe care îl vom numi „răspuns la divinitate”. Putem fi şi mai specifici. Viziunile sfinte şi revelaţiile nu sunt întâmplătoare. Ele se încadrează în şapte evenimente definite, ce au loc în interiorul creierului. Aceste răspunsuri sunt mult mai rudimentare decât credinţele dumneavoastră, dar dau naştere credinţelor. Creează o legătură între lumea noastră si un domeniu invizibil, în care materia se dizolvă şi apare spiritul:

1.  Răspunsul luptă-sau-fugi: este cel care ne permite să supravieţuim în faţa pericolului. Această reacţie este legată de un Dumnezeu care vrea să ne ocrotească. Este asemenea unui părinte care are grijă ca un copil mic să fie în siguranţă. Apelăm la acest Dumnezeu fiindcă trebuie să supravieţuim.

2.  Răspunsul prin reacţie: acesta este felul în care creie­rul creează o identitate proprie. Dincolo de simpla supravieţuire, oricine caută să-şi îndeplinească nevoile sinelui „eu, al meu, mie”. Facem aceasta instinctiv, şi din acest răspuns îşi face apariţia un nou Dumnezeu, unul care are forţă şi putere, legi şi reguli. Ne îndreptăm către acest Dumnezeu pentru a ne satisface nevoia de realizare.

3.  Răspunsul conştiinţei liniştite: creierul poate fi activ sau în stare de odihnă, şi acesta este răspunsul lui când vrea liniştirea. Odihna şi activitatea alternează în fiecare parte a creierului. Echivalentul divin este un Dumnezeu care aduce pacea, care ne permite să găsim un centru de calm în toiul haosului exterior. Căutăm acest Dumnezeu fiindcă trebuie să simţim că nu vom fi înghiţiţi de lumea exterioară, în tumultul ei nesfârşit.

Răspunsul intuitiv: creierul caută informaţia atât în in­terior, cât şi în exterior. Cunoaşterea exterioară este obiectivă, în timp ce cunoaşterea interioară este intuitivă. Nimeni nu cere opinia unui expert din afară pen­tru a putea spune „sunt fericit” sau „sunt îndrăgostit”. Ne bizuim pe capacitatea noastră de autocunoaştere. Dumnezeul care corespunde acestui răspuns este înţelegere si iertare. Avem nevoie de el pentru a ne valida faptul că lumea noastră interioară este bună.

5. Răspunsul creator: creierul uman poate inventa şi des­coperi lucruri noi. Această capacitate creatoare pare să vină de nicăieri — necunoscutul dă, pur şi simplu, naştere unui nou gând. Numim aceasta inspiraţie, iar oglinda sa este un Creator care a făcut lumea întreagă din nimic. Ne întoarcem către el, minunându-ne de frumuseţea şi complexitatea formală a Naturii.

6. Răspunsul vizionar: creierul poate intra direct în con­tact cu „lumina”, o formă de conştiinţă pură, care dă senzaţia de bucurie şi binecuvântare. Acest contact poate fi tulburător, fiindcă nu are rădăcini în lumea materială. Vine ca o viziune, şi Dumnezeul care îi cores­punde este exaltat — furnizează vindecare şi miracole. Avem nevoie de un asemenea Dumnezeu pentru a explica de ce vraja poate exista alături de realitatea lumească obişnuită.

7. Răspunsul sacru: creierul s-a născut dintr-o singură celulă fertilizată care nu conţinea funcţiuni cerebrale, ci doar un strop de viaţă. Chiar dacă din acel strop s-au dezvoltat o sută de miliarde de neuroni, el rămâne intact în toată inocenţa şi simplitatea sa. Creierul perce­pe aceasta drept sursa şi originea sa. Pe potrivă, există un Dumnezeu al fiinţei pure, unul care nu gândeşte, ci pur şi simplu este. Avem nevoie de el deoarece în absenţa unei surse existenţa noastră nu are nici un fel de fundament.

Cele şapte răspunsuri, toate foarte reale şi utile nouă în lungul nostru drum ca specie, formează baza de neclătinat a religiei. Comparând oricare două minţi — Moise sau Buddha, Iisus sau Freud, Sfântul Francisc sau preşedintele Mao – fiecare proiectează o viziune diferită a realităţii, cu un Dumnezeu pe potrivă. Nimeni nu-l  poate înghesui pe Dumnezeu într-o singură cutie. Trebuie să avem o anvergură a viziunii la fel de vastă ca experienţa umană însăşi. Ateii au nevoie de Dumnezeul lor, care este absent şi inexistent, în timp ce, la cealaltă extremă, misticii au nevoie de Dumnezeul lor, unul al luminii şi iubirii pure. Numai creierul poate furniza această gamă vastă de zeităţi.

Aţi putea obiecta imediat că ceea ce creează aceste versiuni ale lui Dumnezeu este mintea umană, nu doar creierul. Sunt absolut de acord — la urma urmei, mintea este esen­ţială în crearea tuturor percepţiilor, însă creierul este modul nostru concret de pătrunde în minte, în desenele animate, când cineva are o idee strălucită, i se aprinde deasupra capului un bec; în viaţa reală nu se întâmplă aşa. Mintea fără creier este la fel de invizibilă şi nedemonstrabilă ca şi Dumnezeu.

Aţi mai putea argumenta că doar pentru că Dumnezeu este văzut de noi într-un anumit fel nu înseamnă că el este astfel. Nu cred că este o chestiune care poate fi judecată în alb sau negru. Realitatea lui Dumnezeu nu stă în afara per­cepţiilor noastre, ci se întrepătrunde cu ele. O mamă îşi vede copilul nou-născut minunat şi plin de calităţi şi prin percep­ţia ei copilul creşte şi devine o persoană minunată, plină de calităţi. Este unul dintre misterele iubirii, între părinte şi co­pil se produce, la cel mai profund nivel, un schimb subtil, în acelaşi fel, Dumnezeu pare să se dezvolte direct din valorile noastre interioare cele mai profunde. Există un schimb simi­lar dincolo de nivelul simplei credinţe. Daţi la o parte foile unei cepe şi veţi găsi în centru goliciune; daţi la o parte stra­turile unei fiinţe umane şi veţi găsi în centru sămânţa lui Dumnezeu.

Cred că Dumnezeu trebuie cunoscut privind în oglindă.

Dacă te vezi cu teamă, rezistând cu greu la limita supravieţuirii, al tău este Dumnezeul luptei sau fugii.

Dacă te vezi capabil de putere şi realizare, al tău este Dumnezeul răspunsului prin reacţie.

Dacă te vezi echilibrat şi calm, al tău este Dumnezeul răspunsului conştiinţei liniştite.

Dacă te vezi în creştere şi evoluţie, al tău este Dumnezeul răspunsului intuitiv.

Dacă te vezi ca pe cineva care face ca visurile personale să devină realitate, al tău este Dumnezeul răspunsului creator.

Dacă te vezi capabil să faci minuni, al tău este Dumnezeul răspunsului vizionar.

Dacă te vezi una cu Dumnezeu, al tău este Dumnezeul răspunsului sacru.

Deşi creierul oricui poate crea nenumărate gânduri — dacă e să luăm un număr, la zece gânduri pe minut, un sin­gur creier va trezi peste 14 000 de gânduri pe zi, 5 milioane pe an şi 350 de milioane într-o viaţă. Pentru a ne păstra să­nătatea mentală, cele mai multe dintre aceste gânduri sunt repetiţii ale gândurilor trecute, simple ecouri. Creierul face economie în producerea gândurilor, în loc să aibă milioane de căi, are doar un număr limitat. Fizicienilor le place să spună că universul este numai o „supă cuantică” ce ne bom­bardează simţurile cu miliarde de biţi de informaţii în fiece minut. Acest haos vibrant trebuie organizat şi el într-un mod abordabil. Aşa încât creierul, cu cele şapte răspunsuri ele­mentare ale sale, furnizează mai multă normalitate şi sem­nificaţie: oferă o întreagă lume. La cârma acestei lumi auto-create stă un Dumnezeu care cuprinde totul, dar care trebuie să se încadreze şi el în modul de gândire al creierului.

Într-un fel sau altul, când cineva spune cuvântul Dumne­zeu, indică un răspuns specific de pe această listă:

Orice Dumnezeu care ne ocroteşte ca un tată sau ca o mamă izvorăşte din luptă sau fugă.

Orice Dumnezeu care face legi pentru societate izvorăşte din răspunsul prin reacţie.

Orice Dumnezeu care aduce pace interioară izvorăşte din răspunsul conştiinţei liniştite.

Orice Dumnezeu care încurajează fiinţele umane să-şi atingă întregul potenţial izvorăşte din răspunsul intuitiv.

Orice Dumnezeu care ne inspiră să explorăm şi să descoperim izvorăşte din răspunsul creator.

Orice Dumnezeu care face minuni izvorăşte din răspunsul vizionar.

Orice Dumnezeu care ne readuce unitatea cu El izvorăşte din răspunsul sacru.

Din câte ştiu, creierul nu poate înregistra o zeitate în afa­ra celor şapte răspunsuri. De ce nu? Pentru că Dumnezeu este ţesut din realitate, iar creierul cunoaşte realitatea în aceste feluri limitate. Poate părea că reducem Tatăl Atotpu­ternic, Zeiţa Fecioară şi Misterul Misterelor la o furtună de activitate electrică a cortexului cerebral — dar nu este aşa

Încercăm să găsim faptele esenţiale ce îl vor face pe Dum­nezeu posibil, real şi folositor.

Mulţi oameni vor înţelege acest demers pentru că năzuiesc la un Dumnezeu care să se potrivească în viaţa lor. Nimeni nu-l  poate face totuşi pe Dumnezeu să intre în viaţa de zi cu zi. Adevărata întrebare este dacă nu cumva o fi deja aici, trecând neobservat.Mă întorc iar la zona de tranziţie din „sandvişul realităţii”. Dacă nu sunteţi gata să vă duceţi viziunea acolo, prezenţa lui Dumnezeu este prea vagă pentru a fi demnă de încredere. Este pregătit creierul pentru o astfel de călătorie? Absolut.

O prietenă de-a mea l-a cunoscut foarte bine pe John Lennon şi nu a încetat, după atâţia ani, să-i regrete trecerea în nefiinţă. Este o cântăreaţă talentată şi a avut recent un vis în care el venea la ea şi îi arăta o imagine din trecut, când erau împreună. Trezindu-se, s-a hotărât să scrie în baza vi­sului un cântec nou, foarte intim, dar în lumina rece zilei a început să aibă dubii. S-a întâmplat să fac o vizită la Londra şi ea mi-a povestit despre nehotărârea ei.

„La urma urmei, este doar un vis, nu-i aşa? a spus. Poate că e o prostie să-i dau prea multă amploare.”

în acel moment, copilul ei în vârstă de 3 ani a dat buzna în cameră şi s-a aruncat pe un scaun într-un colţ. Din întâm­plare, a aterizat pe telecomanda televizorului, care a intrat subit în funcţiune. Pe ecran, uimitor, am văzut un program nostalgic ce îi prezenta pe John Lennon si pe prietena mea, zâmbind camerei de luat vederi, exact momentul pe care îl văzuse ea în vis. Prietena mea a izbucnit în lacrimi şi-a primit răspunsul: avea să scrie cântecul pentru el.

Cred că această interacţiune a avut loc în zona de tranzi­ţie. S-a primit un mesaj dintr-un loc mai îndepărtat decât cele pe care le vizităm în mod obişnuit. Să spui că a venit de la spirit sau de la Dumnezeu ar fi total justificat, dar creierul şi-a jucat şi el rolul, fiindcă acest incident a început cu pro­cese cerebrale obişnuite — gânduri, emoţii, vise, îndoieli — care s-au cristalizat în cele din urmă în inspiraţie. Avem aici un exemplu perfect al celui de-al cincilea răspuns, răspun­sul creator.

Putem satisface cu adevărat cerinţele de obiectivitate când este vorba despre Dumnezeu? Un fizician ar recunoaş­te fără dificultate sandvişul nostru de realitate. Lumea materială s-a dizolvat de mult pentru marii gânditori cuantici2După ce Einstein a transformat timpul şi spaţiul în lucruri fluide, care se contopesc unul cu altul, universul tradiţional nu a mai rezistat, în sandvişul de realitate al fizicii, există de asemenea trei niveluri:

Realitatea materială, lumea obiectelor şi a evenimentelor

Realitatea cuantică, o zonă de tranziţie, în care energia se transformă în materie

Realitatea virtuală, locul de dincolo de timp şi spaţiu, originea universului

Dăm aici de o problemă semantică, deoarece sintagma realitate virtuală nu mai este folosită în felul în care ar înţelege-o un fizician. Aceste cuvinte înseamnă acum realitatea simulată pe calculator sau chiar, într-o accepţiune foarte lar­gă, orice joc video. Aşa că voi modifica realitate virtuală şi voi folosi sintagma domeniu virtual, iar pentru simetrie, realitatea cuantică va trebui să devină domeniu cuantic.

Nu este doar o coincidenţă faptul că aceste trei straturi constituie un paralelism cu viziunea generală religioasă. Cele două modele trebuie să fie paralele, fiindcă ambele sunt delimitate de creier. Religia şi ştiinţa nu sunt tocmai opuse, ci doar căi foarte diferite prin care se încearcă deco­darea universului. Ambele perspective conţin lumea mate­rială, care este un fapt dat. Trebuie să existe o sursă nevă­zută a creaţiei, deoarece urmele cosmosului pot fi găsite numai înaintea dizolvării timpului şi spaţiului. Şi trebuie să existe un loc în care cele două să se întâlnească.

Am spus mai înainte că nu cred că misticii sunt altfel de­cât oamenii obişnuiţi. Sunt doar mai buni navigatori cuan­tici. Călătoresc în zona de tranziţie din apropierea lui Dum­nezeu şi, în timp ce noi putem pătrunde acolo pentru câteva momente de bucurie sau câteva zile, în cel mai bun caz, sfin­ţii şi misticii au găsit secretul unei şederi mai îndelungate. In loc să se întrebe despre misterul vieţii, un sfânt îl trăieş­te. Şi totuşi, chiar în absenţa cuvintelor adecvate pentru a transmite această experienţă, găsim anumite asemănări de la cultură la cultură.

•   Nu mai este simţită greutatea corpului.

•   Apare senzaţia de plutire sau de privire de deasupra.

•   Respiraţia devine mai uşoară, rarefiată, mai regulată.

•   Durerea fizică sau tulburările de orice fel se ameliorea­ză considerabil.

•   Trupul este străbătut de un flux de energie.

•   Culoarea şi sunetul sunt mai intense; toate simţurile se amplifică.

O exprimare comună pentru această senzaţie, pe care o auzi iar şi iar, este „intrarea în lumină„. Este un fenomen care nu se limitează la sfinţi. Unele dintre aceste schimbări, sau toate, survin si în cazul oamenilor obişnuiţi. Prin rutina cenuşie a existenţei răzbate un val de beatitudine şi puritate. Unii mistici descriu aceste momente ca atemporale, în urma lor rămâne adeseori o inerţie psihologică, o certitudi­ne liniştită că „ai ajuns acasă”, în această zonă de tranziţie care aproape că atinge domeniul lui Dumnezeu experienţa este atât interioară, cât şi exterioară.

Dar ce-ar fi dacă ne-am putea permanentiza scânteierea de extaz şi am învăţa să explorăm acest straniu teritoriu nou? Am descoperi atunci acelaşi lucru revelat Maicii Julian cu 600 de ani în urmă: „El este veşmântul ce ne-nvăluie şi ne înconjoară, ne îmbrăţişează şi ne cuprinde, pentru iubi­re… Rămâi aici şi vei cunoaşte tot mai mult… fără sfârşit.” Cu alte cuvinte, sacrul nu este un sentiment, este un loc. Problema este că atunci când încerci să călătoreşti într-acolo, realitatea materială te tot trage înapoi. Momentul miracu­los trece. Este extrem de greu să rămâi în zona de tranziţie. Daţi-mi voie să aduc aceşti termeni abstracţi pe pământ. Prin unele dintre următoarele experienţe am trecut cu toţii:

În toiul pericolului, te simţi deodată ocrotit.

Te temi profund de o criză în viaţa personală, dar când aceasta se produce, simţi un calm subit.

Un străin te face să simţi un val brusc de dragoste.

Un copil te priveşte în ochi şi, pentru o clipă, te simţi privit de un suflet bătrân.

În prezenţa morţii, simţi zbaterea unor aripi.

Privind cerul, ai senzaţia de spaţiu infinit.

O străfulgerare uluitoare de frumuseţe te face să uiţi pentru o clipă cine eşti.

Ori de câte ori aveţi asemenea experienţe, creierul dumneavoastră a răspuns într-un mod neobişnuit; a răspuns la divinitate.

Cele mai preţioase secrete ale lui Dumnezeu sunt ascun­se în capul omului — extaz, dragoste eternă, graţie şi mis­ter. Nu pare posibil, la prima vedere. Pentru a ajunge cu bis­turiul la creier, vei tăia într-un ţesut cenuşiu moale, care nu reacţionează la atingere, în acest teren tremurător sunt la­curi cu apă lin curgătoare şi caverne deschise, în care lumi­na nu pătrunde niciodată. Nu ai bănui că pe undeva, pe aici, se ascunde un suflet, că spiritul îşi poate găsi sălaşul într-un organ aproape la fel de lichid ca sângele şi de moale ca o ba­nană necoaptă.

Peisajul creierului este însă amăgitor. Toate exploziile de lumină care i-au orbit pe sfinţi în istorie au avut loc aici, în întuneric. Fiecare imagine a lui Dumnezeu a fost concepută în ţesutul care pare să fie o aglomerare de nervi. Deci pen­tru a găsi o fereastră către Dumnezeu trebuie să înţelegeţi că în creierul dumneavoastră există regiuni guvernate de di­ferite impulsuri. Noile ţinuturi sunt pline de gânduri elevate, de poezie şi iubire, asemenea Noului Testament. Vechile îm­părăţii sunt mai primordiale, asemenea unor părţi din Ve­chiul Testament. Acestea sunt guvernate de emoţii, de in­stinct, de putere şi de supravieţuire.

În vechile împărăţii, fiecare dintre noi este un vânător. Câmpiile ancestrale ale Africii sunt îngropate adânc în cre­ierul dumneavoastră, rememorate cu toată teroarea şi foa­mea lor. Genele îşi amintesc de leoparzii care săreau din copaci şi, într-un vârtej, vechiul creier vrea să vâneze leopar­dul, să se lupte cu el şi să-l  ucidă. Mulţi sceptici au afirmat că Dumnezeu a fost inventat pentru ca aceste instincte fero­ce să poată fi ţinute în frâu. Altfel, violenţa ni s-ar întoarce împotrivă şi ne-ar ucide. Dar eu nu cred asta. Cea mai veche pândă din creierul nostru vizează o pradă mai mare, pe Dumnezeu însuşi. Iar motivul nu este lupta până la moarte, ci găsirea stropului nostru de bucurie şi adevăr, pe care ni­mic în lume nu îl poate şterge. Singurul lucru căruia nu îi pu­tem supravieţui este haosul.

Am evoluat pentru a-l  găsi pe Dumnezeu. La aceasta se referă furtuna cu descărcări electrice a nesfârşitei activităţi a creierului. Pentru noi, Dumnezeu nu este o alegere, ci o necesitate. Acum aproape o sută de ani, marele psiholog si filozof William James declara că natura umană conţine o ”voinţă de a crede” în unele puteri superioare.Personal, James nu ştia dacă există Dumnezeu sau o lume dincolo de cea cunoscută. Era aproape sigur că nu poate fi găsită vreo dovadă a existenţei divine, dar simţea că fiinţele umane ar fi private de ceva profund dacă li s-ar lua credinţa. Avem nevoie de vânătoare.

Dumnezeu, după cum se dovedeşte, nu este o persoană; Dumnezeu este un proces. Creierul dumneavoastră este programat să îl cunoască pe Dumnezeu.Până nu îl găsiţi, nu veţi şti cine sunteţi. Totuşi, creierul nu ne conduce automat la spirit. Căutarea a fost totdeauna necesară. Unii oameni simt că Dumnezeu este accesibil sau că există cel puţin posibilitatea de a-l  găsi, în timp ce alţii simt că este total absent. (Este curios că 72% dintre persoanele care au răspuns la un sondaj recent au declarat că ele cred în rai, în timp ce numai 56% cred în iad. Acesta este mai mult decât un optimism naiv; tendinţa vieţii este de a ne îndrepta în direcţia bună.)

Căutătorul speră mereu să-l  vadă pe Dumnezeul unic, adevărat, final; care va pune capăt tuturor îndoielilor, dar noi căutăm, în schimb, indicii. Incapabili să admitem deplinătatea lui Dumnezeu, primim indicii de la creier, care îşi exersează constant uimitoarea capacitate de a insera o străful­gerare a spiritului în cele mai lumeşti situaţii. Pentru a reveni la câteva dintre exemplele pe care le-am dat:

În toiul pericolului, te simţi deodată ocrotit. Spiritul este revelat prin luptă sau fugă.

Te temi profund de o criză în viaţa personală, dar când aceasta se produce, simţi un calm subit. Spiritul este revelat prin conştiinţă liniştită.

Un străin te face să simţi un val brusc de dragoste. Spiritul este revelat prin răspunsul vizionar.

Un copil te priveşte în ochi şi, pentru o clipă, te simţi privit de un suflet bătrân.Spiritul este revelat prin intuiţie.

Privind cerul, ai senzaţia de spaţiu infinit. Spiritul este revelat prin unitate.

Este tipică pentru viaţa modernă credinţa că natura este făcută să fie întâmplătoare şi haotică. Este departe de adevăr. Viaţa pare lipsită de sens când ţi-ai uzat vechile reacţii, vechile realităţi şi vechea versiune a divinităţii. Pentru a-l  aduce înapoi pe Dumnezeu, trebuie să urmăm noile şi chiar straniile răspunsuri, oriunde ne-ar duce ele. După cum cu înţelepciune se exprima un învăţător spiritual, „Lumea materială este infinită, dar este o infinitate plictisitoare. Infinitatea cu adevărat interesantă se află dincolo de ea.”

Fragment din volumul: Deepak Chopra – Să-l cunoaştem pe Dumnezeu, Editura Curtea Veche, trad. Adriana Ciorbaru, pag 7-20

Comments

  1. mihai stoica says:

    draga karin noi doar trebuie sa constientizam prezenta lui DUMNEZEU fiindca nimeni nu este inafara lui de aceea trebuieste o perseverenta in practicarea meditatiei in orice loc la adresa LUI.Un intelept spunea ca si referinta la meditatie cum ca gandirea noastra la adresa lui DUMNEZEU trebuie sa fie precum untdelemnul cand curge.TE rog acceseaza saitul Adevarul ne va elibera /exista acum un Referendum Planetar/si cred si eu ca alegerea Ta conteaza enorm pentru noi toti/cu drag Mihai Felician.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Infolight SRL, CUI 28540361, J40/6397/2011, RO16RNCB0285122216070001 RON si RO86RNCB0285122216070002 EUR, BCR Unic Bucuresti.

Acest site functioneaza sub incidenta Drepturilor de Autor.
Toate drepturile rezervate Karyn Maria Taulescu.

%d blogeri au apreciat asta: