Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna

cerul

GRAF DURCKHEIM: Printre marii Maeştri pe care-i putem întâlni pe Calea existenţei noastre, se află Iubirea. Ea este primul adversar al eului nostru orgolios şi lumesc, mişcarea prin excelenţă a abandonării şi a dăruirii de sine, câmpul cel mai fecund al experienţei Fiinţei. În Iubire, numinosul este resimţit la o profunzime care atinge totalitatea persoanei. A iubi înseamnă înainte de toate a simţi Unitatea.

Viaţa este plină de momente trecătoare în care devenim „una” cu un obiect, un animal, un om sau Dumnezeu, atâtea ocazii în care ne putem da seama de un contact cu Fiinţa. La fel în absenţa sau despărţirea de ceva sau cineva care ne este drag, o dorinţă nepotolită de a iubi sau de a fi iubit; sau în singurătate, de fiecare dată în fond când o nostalgie profundă ne copleşeşte şi împiedecă iubirea noastră să se deschidă, suferim de un rău ontologic şi putem fi apucaţi de divin. Nu este vorba deloc de situaţii excepţionale, ci de cazul care vine la rând, periferic, în care semnificaţia unei întâlniri, chiar şi banale, cu un obiect sau persoană, sau absenţa lor, îşi trage rădăcinile de dincolo de vizibil şi de spaţio-temporal. Iubirea nu se reduce în nici un fel la un sentiment sau la un proces psihologic; aceasta ar însemna rămânere la suprafaţă. Cel care este atras de profunzime şi atent la manifestarea ei prin aspectele vizibile ale lucrurilor îşi vede nostalgia Fiinţei crescând fără încetare şi posibilitatea de a se uni cu Ea prin toate. Acesta este marele său Exerciţiu pe Cale prin cotidian. Însă Iubirea poate să-şi atingă toată dimensiunea numai într-o întâlnire de persoane. Adevărata întâlnire a două persoane este foarte rară, dar ea are loc de fiecare dată când două persoane se ajustează unul pe celălalt sub chemarea esenţialului prin carapacea eului lor contingent. Atunci ceva special se realizează prin această uniune a celor doi pe planul esenţei lor supra-personale.

ALPHONSE  GOETTMANN: Acolo este vorba şi de „a face trecerea”… Cel mai adesea celălalt îmi apare sub greutatea dureroasă a eului său existenţial, cu toată povara istoriei lui, contextul relaţiilor, calităţile şi defectele şi mai ales rolul lui social cu care risc să-l confund foarte uşor… În măsura în care Calea mea proprie este o Trecere, o Înviere a exteriorităţii mele spre interioritatea mea, eu pot să-l întâlnesc pe celălalt pe aceeaşi Cale, în Învierea lui, şi, în loc să-l judec pe cel pe care-l văd din exterior, să-l trezesc la propria lui realitate, să-l reînviez poate … Viaţa noastră este marcată de asemenea întâlniri, ele sunt rare dar lor le datorăm totul! Nu degeaba a fost Isus aşa de sever cu cei care judecă şi închid pe ceilalţi în loc să-i deschidă propriei lor depăşiri. El ne-a învăţat privirea care plonjează în profunzimi şi bulversează inimile…, Evangheliile o arată adeseori.

G.D.: Iubirea veritabilă şi cea mai mare care se poate imagina se realizează când două persoane, fiecare pe Calea căutării Fiinţei, se întâlnesc şi devin tovarăşi de drum unul pentru celălalt. Întâlnirea lor devine Calea realizării lor reciproce, dacă unul aude rezonând în inima celuilalt propria sa Fiinţă, sau din contră percepe la el, în toată violenţa Iubirii, refuzul de a se opri sau de a stagna… Nicăieri în altă parte nu există aşa o vibrare ca în această comuniune de la Fiinţă la Fiinţă. Actul sexual între un bărbat şi o femeie este o culme a acestei uniri, care poate îmbrăca un caracter intens mistic şi poate culmina în extaz. Cuplul poate fi transportat brusc spre o altă realitate, cu totul dincolo de orice dualism şi poate fi eliberat pentru o clipă. Dacă atitudinea lor este corectă în schimbul sexual, fiecare dintre parteneri operează o abandonare totală a eului său; este o chemare puternică şi, dacă ei consimt în abandonare, unda Vieţii îi duce sub apă, îi scufundă complet, şi atunci într-adevăr ei se îneacă, îşi pierd conştiinţa, ca să spunem aşa, conştiinţa lor obişnuită de suprafaţă este depăşită : este sfârşitul eului egocentric şi uniunea, „infuzia” reciprocă de viaţă a celor doi soţi, care trăiesc un sentiment de adoraţie, căci ei sunt dincolo de spaţiu şi timp, apucaţi de Fiinţa Divină… Dar pentru a renaşte pe un cu totul alt plan!

A.G.: Va fi nevoie încă de mult timp pentru a redescoperi într-un mod general această viziune, fundamental biblică totuşi! Iubirea sexuală nu este o unire de organe nici o cuplare a două corpuri opace: „Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Cristos?”, scrie sfântul Pavel. Când un om se uneşte cu soţia lui „el nu este decât un singur trup cu ea” şi este Trupul lui Cristos…

Profanarea iubirii conjugale a existat dintotdeauna, dar ea s-a introdus progresiv şi în Biserică când aceasta a pierdut, mai ales în Occident, interioritatea şi dimensiunea sa contemplativă. S-a căzut astfel în diviziunile obişnuite mentalului, categoriile şi separaţia, opoziţia dintre fizic şi spiritual, corp şi suflet, şi s-a ajuns să se facă din actul sexual un domeniu specific, deci fatalmente ambiguu şi susceptibil de bănuială! Numai cineva care trăieşte experienţă contemplativă poate înţelege că iubirea sexuală reclamă o apropiere contemplativă care, departe de a fi izolată, iradiază întreg domeniul activităţii umane şi acordă o nouă atenţie lumii. Comuniunea între două fiinţe prin corp este o comuniune cu toată natura şi cu cosmosul, care este corpul nostru în extensie. Exteriorul ne devine interior…

G.D.: Este important să spunem că profunzimea acestei deschideri depinde în întregime de atitudinea celui care trăieşte actul sexual. După caz, cineva se poate tot la fel de bine lăsa stăpânit de voluptate şi plăcere erotică, care nu este decât o caricatură a iubirii.  Atunci eşti pierdut… Bărbatul se confruntă cu mai multă dificultate decât femeia în această relaţie, el este adesea mai obiectivant şi captator, sau păstrează distanţa în loc să se abandoneze. Dar când cei doi consimt să moară, unul în celălalt, fără a rezista dăruirii, da, un vertij cosmic se deschide în ei, dualitatea corpurilor care se unesc este depăşită prin uniunea persoanei cu un „tu” în îmbrăţişarea căruia se manifestă Iubirea lui Dumnezeu… Evident, ieşind din aceasta, cineva nu mai poate fi acelaşi cu cel care a intrat! Dacă în realitate Iubirea este Calea pentru soţi, ei renasc de fiecare dată pe un alt plan de profunzime în libertate. Astfel, în căsătorie, nu mai sunt eu, ci celălalt, este sensul vieţii mele. Rodul acestei uniri totale nu este înainte de toate naşterea unui copil ci renaşterea celor doi parteneri în şi prin Iubire. Iubirea îşi este suficientă ei însăşi, ea nu are alt scop decât ea însăşi. Şi experienţa ei este şi o revelare a triplului ei aspect: Plinătate şi Forţă care emană din orice moarte de sine, renaşterea într-o altă Formă şi un Sens mereu nou, în fine Unitatea cu partenerul şi Armonia cu totalitatea cosmică. Şi cele trei nu sunt decât Una într-un elan veşnic de Iubire care fecundează fără încetare elanul soţilor…

A.G:: Cu riscul de a trece drept nebuni, dar dumneavoastră v-aţi asumat acest risc, ca şi Biblia şi Părinţii, putem spune că comunitatea conjugală poate deveni o „teofanie”, camera nupţială a unei Alianţe a lui Dumnezeu cu omul, o icoană vie a treimii… „Iubirea… este o flacără de foc, o flacără a Domnului” spune Cântarea Cântărilor. În fiecare întâlnire cu cel preaiubit, pe unicul Iubit îl regăsesc cei doi soţi. După sfântul Ioan Hrisostomul, „iubirea conjugală este iubirea cea mai puternică” pentru că ea „nu mai apare ca un lucru pământesc, ci ca o imagine a lui Dumnezeu însuşi”. Omul a fost creat bărbat şi femeie, fiinţa lor este o „co-fiinţă”, o deplasare a unuia spre celălalt pentru a deveni una, dar fără confundare, nici separare. Ei sunt două persoane într-o singură fiinţă, născuţi continuu de către un al Treilea: Iubirea divină, icoana Treimii. Regăsind starea paradisiacă, nunta, ea este şi o imagine profetică a Împărăţiei care va veni. Ea construieşte „Casa lui Dumnezeu”, cum spune Clement din Alexandria şi constituie deja taina Bisericii, o „Biserică casnică”, unde se continuă minunea din Cana: apa schimbată în vin, lumea preschimbată în adevărata sa realitate, „Toate lucrurile care devin noi” şi imensa bucurie a soţilor auzind vocea Logodnicului unic care prezidează nunta lor…

Mariajul nu este o „fatalitate biologică”, nici „remediul senzualităţii”, ci, dacă trebuie să fie Cale spirituală, atunci el presupune şi o luptă aspră şi o asceză cu nimic mai prejos decât asceza călugărilor. În ritualul ortodox, la sfârşitul celebrării tainei cei doi soţi sunt încoronaţi. Ei sunt „încoronaţi cu slavă şi onoare”, desigur, dar şi cu cununa de spini a Domnului lor şi cu cea a martirilor. Nu există iubire fără cruce; fără încetare viziunea riscă să se şteargă, uzura vieţii poate toci misterul şi, cum spune poetul, „nimic nu rezistă ghearelor melancolice ale timpului…”

Dovedindu-se o faţă de eternitate, Maestrul spiritual, în Iubire, nu putem recunoaşte şi în Timpul care trece, în special în bătrâneţe şi moarte un alt Maestru pe Calea noastră?

G.D. Multora le-ar place să oprească timpul în loc, „să rămână mereu tineri”. Totuşi „Fiinţa lui Dumnezeu este devenirea noastră”, spunea Eckhart; deci numai rămânând în devenire se manifestă Fiinţa divină în noi şi ne realizăm vocaţia de oameni! Cel căruia nu-i este frică să îmbătrânească este şi acolo la fel de încoronat de către Viaţă, căci vârsta înseamnă mai puţin un sfârşit catastrofal cât veritabilă nuntă a omului cu faţa sa de eternitate în special… A spune „da” bătrâneţii, înseamnă a accede la plinătatea maturităţii, contrariul unei regresii triste şi dureroase sau a unei aşteptări lugubre a morţii… Dar aceasta presupune evident să ne afundăm rădăcinile într-o Realitate care se află dincolo de opoziţia „tânăr şi bătrân” şi să experimentăm Prezenţa ei prea-fericită tocmai pe parcursul devenirii şi a ceea ce trece!

Cel bătrân este atins în gradul cel mai înalt de către tripla suferinţă de care am vorbit: forţa sa vitală îl părăseşte, fizic şi spiritual; viaţa sa pare a nu mai avea sens pentru că el este inutil şi puţin rentabil; în fine se simte invadat de inevitabila singurătate… Dar dacă a adoptat în mod real Calea, el ştie că nu este atins decât la suprafaţa eului său cel mai exterior şi că o diminuare a forţelor sale naturale favorizează în realitate naşterea forţelor supranaturale, a căror înflorire desăvârşeşte existenţa sa. În schimb, dacă refuză să îmbătrânească şi ascunde faţă de el însuşi şi de alţii semnele vârstei, luptând, prin tot felul de paravane şi măsuri de siguranţă, contra evidenţei, el trece pe lângă ultimul şi cel mai frumos cadou pe care viaţa vrea să i-l facă! Acest om nu vede decât umbra tentaculară a îmbătrânirii sale înghiţind restul zilelor sale… Dar cel care s-a trezit la cealaltă vedere contemplă la orizontul existenţei sale soarele înălţându-se care anunţă pentru el o vârsta nouă. Departe de a stagna în anticamera morţii, abandonând mai profund ca oricând toate legăturile lumeşti care îl trăgeau spre exterior, el face acum paşi de uriaş pe Calea neîncetatei transformări. Ceva cu totul nou poate să-l viziteze şi vălul care îl separă de Invizibil devine transparent la maxim. Poate că are spinarea încovoiată de povara anilor, dar nimic nu-i mai poate răpi această Bucurie, nici măcar moartea care se află alături de el ca un vechi tovarăş, căruia i se încredinţează… În loc să fie o otravă pentru toată familia, cum se întâmplă de cele mai multe ori:un tiran în casă şi o povară pentru toţi, acest bătrân este o lumină pentru anturajul său, îi atrage într-un mod tainic pe alţii prin strălucirea sa, este admirat şi iubit pentru ceea ce emană din el inefabil… El a găsit adevărata tinereţe!

A.G.: Această tinereţe este întotdeauna înaintea noastră, nu are vârsta celor douăzeci de ani ai noştri; este mai degrabă ceea ce în noi nu are vârstă deloc, poate că este Dumnezeu însuşi, Tinereţea veşnică…

G.D.: De aceea acest bătrân este un Înţelept. Nu priveşte cu amărăciune în urmă spre tinereţea sa trecătoare de altădată: „Pe vremea mea…” El este pe cale să strivească timpul şi să treacă peste el! Înţelepciunea sa nu are nimic de a face cu averea, ştiinţa, puterea. Oricâtă ar fi cunoaşterea acumulată în viaţa sa îndelungată, nu acesta este sprijinul lui; ceea ce contemplă el de acum înainte nu se poate concepe şi scapă oricărui raţionament. Pentru a se exprima nu-i rămâne foarte adesea decât surâsul liniştit dar abisal… Acest om nu îmbătrâneşte, el se maturizează; tripla sa suferinţă este locul unei triple manifestări: el este înţelept, strălucitor, bun. Iată mereu Fiinţa sub cele trei aspecte…

A.G.: Civilizaţia occidentală nu mai este sensibilă la aceasta, ea nu vede nici un „interes” în aceasta… Omul este un animal de producţie şi când încetează să fie rentabil este înlăturat. La eterna întrebare a lui Tolstoi: „Cine îi face pe oameni să trăiască?” sistemul răspunde: „munca, mecanizarea, ideologia”… Şi dacă le rămâne ceva timp liber în care inalterabila sete de eternitate să urce până la nivelul pielii, societatea de consum îl cumpără de minune cu „micile ei eternităţi de plăceri”. Cum ironiza Kierkegaard…

G.D.: În Orient se spune: „Un bătrân care este amar este o persoană ridicolă” şi când oamenii sunt întrebaţi despre comoara civilizaţiei lor, ei răspund: „Sunt bătrânii noştri mai înainte de toate …” Răsturnarea este semnificativă! Bătrânii  ar trebui în mod normal să fi parcurs etapele Căii, toată fiinţa lor ar trebui să se scufunde în singura realitate care interesează omul cu adevărat, ei ar trebui să deţină secretul Vieţii… În acest caz strălucirea este adevăratul rod al maturităţii bătrânului, ea înlocuieşte activitatea. Atunci spre cine să ne întoarcem dacă nu spre ei, dacă nu vrem să trecem pe alături de real?

A.G.: Şi la noi va veni ziua în care bătrânii nu vor mai fi împinşi de-a-ndăratelea în neantul azilelor… poate… Pentru moment ei sunt încă „călcâiul lui Ahile” pentru noi, partea fragilă a umanităţii noastre în care moartea nu încetează să ne dea târcoale şi să arunce spaima în inimi. Spectrul morţii a devenit noul tabu al societăţilor moderne. De cum a apărut, ne şi debarasăm repede de ea după ce am fardat-o şi am acoperit-o cu flori pentru a-i uita faţa lividă… Moartea nu ne priveşte, estimăm noi împreună cu epicurienii: „Atât timp cât suntem în  viaţă, ea nu este aici; şi când vom muri, nu mai suntem noi aici!”

G.D.: Omul iniţiat, adică cel care a deschis uşa misterului, ştie din contră că moartea este totdeauna acolo şi că ne naştem cu ea. Moartea şi naşterea merg împreună pentru el, este viaţa sa. Moartea cea din urmă nu îl suprimă ci îl face să crească dincolo de el însuşi în veşnica naştere. La întâlnirea ei el aude chemarea definitivă a Maestrului care îl invită pentru ultima dată să depună veşmintele multiplului pentru a intra în plinătatea Unităţii. Cu toate acestea în loc să acopere moartea şi să-i întoarcă spatele, trebuie să înveţe să o privească lung în tăcere. Dacă vederea unui cadavru încremenit nu declanşează neapărat panica şi spaima, ea face, în orice caz, să tacă totul din jur, ea depăşeşte înţelegerea noastră: nu mai este nimic de spus sau de gândit… Singur, în această tăcere a morţii şi a noastră, putem auzi vocea Maestrului care vrea să ne vorbească.

În fond ne e frică de moarte sau de puterea Vieţii care ţâşneşte în clipa morţii? Sensul pe care-l dăm morţii depinde de sensul pe care-l dăm vieţii şi cele două depind de etapa evoluţiei noastre interioare. Pentru cineva care şi-a construit viaţa pe prestigiu şi avere, moartea este o ameninţare constantă şi un eşec lamentabil; pentru cel a cărui viaţă este Fiinţa, moartea este dezvăluirea lui definitivă. Şi el traversează spaimele şi angoasa dar se ţine bine, căci el ghiceşte licărirea infinitului care va înlătura în curând toate limitele şi îl va proiecta într-o lumină fără sfârşit. Pentru el sensul morţii este Viaţa şi nu trăieşte cu adevărat decât cel care ştie să moară cu adevărat. Numai dacă simţim moartea în noi putem simţi şi Viaţa spre care ne deschide ea. În loc să devină o oroare, moartea poate deveni astfel Prietena misterioasă a fiecărui pas al nostru pe Cale, pe care nu există în final Bucurie fără ea…

Văzută din exterior, moartea cea din urmă este un sfârşit; văzută din interior ea este un început; fie că vrem fie că nu, ea este inevitabila renunţare la toate, abandonarea şi uniunea cu Plinătatea fondului iniţial şi din această uniune începe naşterea persoanei noastre. Această mişcare de transformare este proprie oricărei adevărate meditaţii care introduce gravitatea morţii din urmă în contextul morţilor parţiale din cotidian. De fiecare dată când eul natural moare puţin şi îşi cedează locul, omul intră mai profund în contact cu esenţa sa şi cu Viaţa din care se poate naşte un eu care nu este din lume, ci conform Fiinţei în lume. Nu există transformare fără devenire din nou. Întrebarea eternă a omului este cum să trăiască plenar, cum să lase să crească în sine impulsul viu al Fiinţei, cum să ajungă la adevărata Viaţă care picură în adâncul nostru?  Răspunsul etern este: numai prin moarte! A muri nu are rezonanţă lugubră decât pentru cel care este prizonier al eului său lumesc. Pentru cel trezit, ucenicul pe Cale, este condiţia naturală a unei atitudini care permite venirea a ceea ce este necondiţionat şi supranatural. La anumite popoare, a muri este aşa de natural încât nu se vorbeşte de loc, ca la noi, de „a trăi şi a muri”, ci de „a trăi şi a renaşte”…

AG.: Pe această temă creştinii din Occident se comportă de bine de rău ca şi păgânii… Totuşi după tulburătoarea veste a lui Cristos înviat, tragicul morţii a dispărut. Nu se mai vorbea despre „ziua morţii” ci despre „ziua naşterii”, „dies natalis”, şi martirii mergeau în arenă cântând…De acum înainte toată Biserica se fonda pe evenimentul Învierii, învierea nu era introdusă numai în inima omului, ci în toată istoria umană şi cosmos, pentru a comunica la toate şi la toţi viaţa divină a Treimii. Botezul începuse deja această transfigurare supremă şi moartea venea să o încheie ca marea Trecere spre metamorfoza definitivă…

Noi căutăm să ne legăm din nou astăzi la această Tradiţie antică. Experienţa concretă a lui Cristos mort şi înviat o trăim pe parcursul Căii anului liturgic şi al comunităţii ecleziale. Prin victoria sa asupra morţii şi această explozie fenomenală de Viaţă, Paştele au redevenit pentru noi sărbătoarea sărbătorilor, o Bucurie revărsată dar indescriptibilă pentru cel ce n-a trăit-o; Cristos Viaţa noastră este aici, palpabil şi real, Martor că nu vom muri! Dar această sărbătoare şi această Bucurie o reiterăm la fiecare euharistie şi în final ne devine intimă la fiecare meditaţie… „O, Moarte, unde îţi este boldul?” 

G.D.: Moartea este marea Viaţă neîncetat la lucru. Ea nu este duşmanul de îndepărtat, ci sora care ne dă mâna pentru a trece pragul nunţii cu Fiinţa şi a intra în Ţara pe care de fapt nu am părăsit-o niciodată…

Karlfried Graf Durckheim si Alphonse Goettman

Comments

  1. mihai stoica says:

    Chiar si atunnci cand inca nu ai intalnit perechea Ta ideala complementara perfecta pentru a te realiza in plan spiritual si afectiv este de dorit ca sa nu renunti niciodata la ideea ca Dumnezeu odata iti va scoate in cale persoana dorita chiar de ar fi sa te mai nasti odata aceasta implica o aspiratie perpetua de a iubi si a iubire atunci cei doi vor putea fi in unul….. si chiar mai mult.

    Apreciază

  2. ..cand iubirea se reflecta din inima si sufletul tau ,neaparat apare si iubitul.Chiar si in plan emotional si spiritual are loc o metamorfoza ne inteleasa ,doar simtitoare.Cand fiecare celula, fibrila musculara vibreaza in tact cu inimile …e ceva de care nici nu banuiesti.EA (iubirea) danseaza si creaza in Univers TOTUl.Starea de iubire se cristalizeaza si devii o alta persoana.Alchimia din trupul ,mintea si gindurile tale te conduc spre abisul inaltimii..,spre Constiinta Suprema.Ea e Cale,Ea e Adevarul.

    Apreciază

  3. marianzidaru says:

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Infolight SRL, CUI 28540361, J40/6397/2011, RO16RNCB0285122216070001 RON si RO86RNCB0285122216070002 EUR, BCR Unic Bucuresti.

Acest site functioneaza sub incidenta Drepturilor de Autor.
Toate drepturile rezervate Karyn Maria Taulescu.

%d blogeri au apreciat asta: