Iubire, Libertate si Solitudine

3ec29426715e6930e96c70f872d80a78-d2yk72t

„Este frumos să fii singur. La fel de frumos este însă şi să fii înconjurat de oameni, să fii îndrăgostit. Cele două ipostaze sunt complementare, nu contradictorii. Atunci când vă bucuraţi dealte persoane, bucuraţi-vă la maxim. Nu vă gândiţi la solitudine. Când vă săturaţi însă de ei, retrageţi-vă în solitudine şi bucuraţi-vă la maxim de ea.

Nu alegeţi între cele două extreme. Vă va fi greu. Orice alegere va crea în voi o diviziune. In fond, de ce să alegeţi numai una din cele două atitudini, când le puteţi avea pe amândouă? întreaga mea învăţătură constă din două cuvinte: „meditaţie” şi „iubire”. Meditaţi, pentru a putea simţi tăcerea infinită, şi iubiţi, pentru ca viaţa voastră să devină un cântec, un dans, o sărbătoare. Va trebui să oscilaţi între cele două extreme, şi cu cât vă veţi mişca mai uşor, fără efort, cu atât mai frumoasă va deveni viaţa pentru voi. Aceasta a fost una din marile opţiuni pe care a trebuit să le facă omul de-a lungul timpului.

Ce să aleagă: meditaţia sau iubirea, solitudinea sau relaţia, tăcerea sau sexul? Numele diferă, dar problema este aceeaşi, şi omul a suferit mult din cauza ei, pentru că nu a înţeles-o corect. Cei care au ales relaţia de cuplu sunt numiţi oameni de lume. Cei care au ales solitudinea sunt numiţi călugări, sihastri, oameni retraşi în afara lumii. Ambele categorii suferă, căci au ales doar o jumătate de cale, şi orice jumătate tânjeşte după cealaltă. Nu poţi fi sănătos, perfect, fericit, decât în totalitate. Jumătatea este nefericită, pentru că cealaltă jumătate o sabotează, doreşte să se răzbune. Ea nu poate fi distrusă, căci este propria ta jumătate! Este o parte esenţială din tine. Nu este ceva accidental, la care poţi renunţa.

Ar fi ca un munte care se decide să renunţe la văile din jurul său. în realitate, fără văi un munte nu poate exista. Ele fac parte integrantă din fiinţa muntelui. Văile şi muntele sunt complementare. Dacă muntele ar încerca să renunţe la văi, nu ar mai exista nici el. Dacă o vale ar încerca să renunţe la munte, ar dispărea. Tot ce pot face muntele şi valea este să pretindă că există singure, că cealaltă parte nu există. Poţi ascunde valea, o poţi arunca în profunzimile subconştientului tău, dar ea va continua să existe, căci nu poate fi distrusă. însăşi natura ei este existenţială. în realitate, muntele/valea este o singură unitate. La fel sunt iubirea/ meditaţia, relaţia/solitudinea. Muntele solitudinii nu se poate înălţa decât deasupra văii relaţiei.

Nu te poţi bucura de solitudine decât dacă te-ai bucurat de relaţie. Relaţia este cea care creează necesitatea solitudinii. Este ca un ritm interior. Atunci când ai o relaţie foarte profundă cu cineva, în interiorul tău apare dorinţa de a rămâne singur. Te simţi epuizat, obosit, consumat. Este o oboseală plăcută, fericită, dar orice pasiune conduce la oboseală. A fost minunat să fii alături de altcineva, dar acum doreşti să rămâi singur, ca să te aduni, să te reverşi din nou, să îţi regăseşti rădăcinile în interiorul fiinţei.

In timpul relaţiei amoroase, te-ai focalizat asupra celuilalt. De aceea, ai pierdut contactul cu tine însuţi. Te-ai lăsat îmbătat de iubire. Acum simţi nevoia să te regăseşti. Când rămâi singur, în tine se naşte din nou nevoia de iubire. Revărsarea este atât de mare încât simţi nevoia să împărtăşeşti acest preaplin cu altcineva, să te dăruieşti. Iubirea se naşte din solitudine. Aceasta conduce la revărsare, la un preaplin. Iubirea te goleşte, ca să te poţi umple apoi din nou. Ori de câte ori te simţi golit din cauza iubirii, solitudinea te hrăneşte, te ajută să te reintegrezi. Acesta este ritmul naturii. Separarea acestor două realităţi a fost cea mai periculoasă prostie pe care a comis-o omul.

Oamenii de lume se simt epuizaţi, goliţi de substanţă. Ei nu dispun de un spaţiu al lor. Nu ştiu cine sunt, nu se cunosc pe sine. Trăiesc alături de alţii, numai pentru aceştia. Fac parte din mulţime; nu îşi cunosc individualitatea. Această viaţă nu îi poate împlini, căci nu reprezintă decât o jumătate de viaţă, şi nici o jumătate nu îţi poate aduce împlinirea. Numai totalitatea îţi poate dărui acest lucru.

Pe de altă parte, există călugări care au ales cealaltă jumătate. Ei trăiesc în mănăstiri.Cuvântul călugăr înseamnă „cel care trăieşte singur”. Rădăcina lui (monk în limba engleză) este aceeaşi cu rădăcina cuvintelor: monogamie, monotonie, mănăstire (monastery), monopol. Mono înseamnă să fii unul, adică singur. Călugărul este cel care a ales să trăiască singur. în scurt timp, el atinge o stare de preaplin, dar nu are asupra cui să se reverse. Nu acceptă iubirea, relaţia, nu cultivă alţi oameni. De aceea, energia sa în exces începe să se acrească. în curând, ea devine amară. Atunci când este ţinut prea mult, chiar şi nectarul devine toxic. Invers, atunci când curge, orice otravă devine un nectar. Curgerea îţi permite să afli ce înseamnă nectarul şi ce înseamnă otrava. în realitate, acestea nu sunt două substanţe, ci două stări ale aceleiaşi energii. Curgerea este tot una cu nectarul; îngheţul este sinonim cu otrava. Atunci când energia nu găseşte o cale de ieşire, ea se acreşte. Devine apoi amară, tristă, urâtă. în loc să-ţi dăruiască o stare de bine, te îmbolnăveşte. Toţi călugării sunt oameni bolnavi. A fi călugăr este o patologie.

Oamenii de lume se simt goliţi de energie, plictisiţi. Trag de ei ca să-şi facă datoria, în numele familiei, al naţiunii, al tuturor acestor idealuri, în realitate aşteptând moartea să vină şi să-i elibereze. Ei nu îşi vor cunoaşte odihna decât în mormânt. De fapt, o viaţă fără odihnă nici nu poate fi numită viaţă. Este ca o muzică fără pauze, fără momente de tăcere, un zgomot continuu, care te îmbolnăveşte.

Marea muzică este o sinteză între sunet şi tăcere. Cu cât sinteza este mai profundă, cu atât mai adâncă este muzica. Sunetul creează tăcere, iar aceasta dă naştere receptivităţii necesare pentru a primi sunetul. Sunetul creează iubirea faţă de muzică, capacitatea de a rămâne tăcut.Atunci când asculţi marea muzică te simţi total, la fel ca în starea de rugăciune. Asupra ta coboară o mare pace sufletească. Devii centrat, îţi regăseşti rădăcinile. Cerul se întâlneşte cu pământul. Cele două extreme nu se mai simt separate. Corpul fuzionează cu sufletul. Acesta este marele moment al fuziunii mistice.

Bătălia dintre cele două extreme este veche dintotdeauna, dar reprezintă o prostie. De aceea,feriţi-vă de ea. Nu creaţi o opoziţie între sex şi tăcere. Dacă veţi crea un conflict, sexul vi se va părea urât, bolnav, iar tăcerea stupidă şi moartă. Lăsaţi sexul şi tăcerea să se întâlnească, să fuzioneze. Marile momente de tăcere sunt urmate întotdeauna de marile culmi ale iubirii. Invers, marile clipe de iubire sunt urmate inevitabil de marile momente de solitudine. Meditaţia conduce la iubire; iubirea conduce la meditaţie. Cele două sunt parteneri. Este imposibil să le desparţi.Nici măcar nu se pune problema sintezei, căci ele nu pot fi despărţite. Se pune doar problema înţelegerii faptului că ele sunt indivizibile. Sinteza există deja. Ea nu trebuie creată. Cele două sunt una, sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Nu mai trebuie reunite, căci nu au existat niciodată separat.

Omul a încercat dintotdeauna să facă acest lucru, dar nu a reuşit. Atmosfera pământului nu este încă una religioasă. Religia nu reprezintă încă o forţă vitală pe această planetă. De ce? Din cauza acestei diviziuni. Omul a ales întotdeauna: să facă parte integrantă din această lume sau să iasă în afara ei. în clipa în care faci această alegere, te lipseşti de ceva. Este o bătălie fără învingători.

Sfatul meu este să nu mai faceţi această alegere. Trăiţi ambele extreme. Evident, este o adevărată artă. Este mult mai simplu să alegi doar una dintre ele şi să te ataşezi de ea. Orice idiot poate face acest lucru. De fapt, numai idioţii îl fac. Câţiva idioţi au optat pentru lumea exterioară, şi alţi idioţi s-au călugărit. Omul inteligent nu le separă niciodată. Asta înseamnă sannyas – cel care mănâncă prăjitura, dar o şi păstrează. Asta înseamnă să fii inteligent. Fiţi inteligenţi. Observaţi acest ritm şi puneţi-vă la unison cu el. Nu mai faceţi alegeri.

Singura alegere care merită să fie făcută este aceea de a fi conştient. Contemplaţi ambele extreme. în aparenţă, par opuse, contradictorii. In realitate, nu sunt. In profunzime, sunt complementare. Este acelaşi pendul care oscilează, mişcându-se când la dreapta, când la stânga. Nu încercaţi să-l fixaţi numai la dreapta, sau numai la stânga, căci veţi strica întregul ceas. Aşa au procedat oamenii până acum. Acceptaţi viaţa în toate dimensiunile ei.

Eu înţeleg… Problema este simplă, binecunoscută Atunci când te afli la începutul unei relaţii de cuplu, nu ştii să rămâi singur. Asta arată o lipsă de inteligenţă. Nu relaţia este de vină, ci tu. De aceea, relaţia începe să te sufoce şi nu-ţi mai găseşti spaţiul necesar pentru a fi singur. In curând, începi să te simţi epuizat. De aceea, tragi concluzia că relaţia este ceva rău: „M-am decis să mă fac călugăr, să mă retrag în Himalaya şi să trăiesc singur acolo”. începi să visezi. Ce bine va fi când vei fi singur, când nimeni nu va mai interfera cu libertatea ta, când nimeni nu va mai încerca să te manipuleze, când nu vei mai fi nevoit să te gândeşti la altcineva.

Jean-Paul Sartre a spus: „Iadul este celălalt”. în mod evident, el nu a înţeles complementaritatea dintre iubire şi meditaţie. „Iadul este celălalt” – da, celălalt poate deveni iadul, dar numai pentru că nu ştii cum să rămâi singur din când în când. Atunci când nu trăieşti decât în mijlocul relaţiei, celălalt devine întotdeauna un iad: te oboseşte, te enervează, te plictiseşte. îşi pierde atractivitatea şi frumuseţea, căci ai apucat deja să-l cunoşti. Te-ai familiarizat cu el; acum, nu te mai poate surprinde. Cunoşti prea bine teritoriul; ai călătorit de-a lungul şi de-a latul lui de atâtea ori că nu mai are ce surprize să-ţi ofere. Pur şi simplu, te simţi plictisit. în realitate, ai devenit ataşat. Partenerul suferă în egală măsură cu tine, căci tu ai ajuns iadul lui, la fel cum el este iadul tău. Amândoi suferiţi; şi totuşi, amândoi vă cramponaţi unul de celălalt, speriaţi de despărţire… căci orice este mai bun decât singurătatea. Măcar acum aveţi ceva de care să vă apucaţi. Mai aveţi încă speranţe… Poate că ziua de mâine va fi mai bună decât cea de azi. Sunteţi disperaţi, dar continuaţi să speraţi. Mai devreme sau mai târziu, începeţi să simţiţi că v-aţi simţi mai bine singuri. Vă retrageţi în solitudine. Câteva zile, viaţa vi se pare sublimă (la fel cum vi se părea şi la începutul relaţiei, când eraţi îndrăgostiţi unul de celălalt).

Există o lună de miere a meditaţiei, la fel ca şi în cazul relaţiei de cuplu. Timp de câteva zile te simţi liber. Eşti numai cu tine, nimeni nu îţi cere nimic, nu te bate la cap, nu aşteaptă nimic de la tine. Dacă vrei să te trezeşti devreme dimineaţa, o poţi face; dacă nu vrei, poţi dormi oricât de mult doreşti. Dacă vrei să faci ceva, nu se opune nimeni; dacă nu vrei să faci nimic, e în regulă. Nu te forţează nimeni. Timp de câteva zile, viaţa ţi se pare o fericire continuă. în curând, începi să oboseşti din nou. Fericirea emană din tine, dar nu are asupra cui să se reverse. Ori de câte ori apare din abundenţă, energia simte nevoia să fie împărtăşită. în caz contrar, devine grea, o povară. Te simţi cocoşat din cauza propriei energii în exces. Ajungi să îţi doreşti pe cineva cu care să împărţi această energie. Solitudinea începe să semene cu singurătatea. Luna de miere s-a terminat. Nu mai visezi decât la celălalt. Dintr-o dată, acesta nu îţi mai pare un iad, ci un rai.

Opţiunea de a rămâne singur a creat o umanitate foarte bolnavă. Nici oamenii care trăiesc în mijlocul lumii nu sunt mai fericiţi. Nimeni nu este fericit în această lume. Toţi suferă. Poţi alege, dar numai între suferinţa acestei lumi sau suferinţa singurătăţii. Orice ai alege, fericirea nu durează mai mult de câteva zile.:)))

Mesajul meu este unul nou: nu mai trebuie să alegeţi. Continuaţi-vă viaţa fără a alege, într-o stare de luciditate. Nu schimbaţi circumstanţele, oricare ar fi ele, dar deveniţi inteligenţi. Cu cât eşti mai inteligent, cu atât poţi fi mai fericit. Cultivaţi simultan relaţia şi solitudinea. Ajutaţi-vă partenerul să devină conştient de acest ritm al naturii. Orice om ar trebui învăţat că iubirea nu poate dura 24 de ore pe zi. Ea trebuie să alterneze cu perioade de odihnă. Iubirea este un fenomen spontan; atunci când se întâmplă, se întâmplă. Când nu se întâmplă, asta este!

Nu se poate face nimic. Dacă încerci sa faci ceva, nu vei avea parte de o iubire autentică, ci de o pseudo-iubire. Iubiţii inteligenţi se vor ajuta reciproc să devină conştienţi de acest ritm: „Atunci când doresc să rămân singur nu înseamnă că te resping. De fapt, iubirea ta este cea care m-a ajutat să pot rămâne singur”. Dacă femeia doreşte să rămână singură timp de câteva nopţi, nu trebuie să te simţi rănit. Nu trebuie să consideri că iubirea ta a fost respinsă. Respectă-i decizia şi las-o singură timp de câteva zile. în mod normal, ar trebui să fii chiar fericit! înseamnă că iubirea ta a fost atât de copleşitoare încât nu mai rezistă; simte nevoia câtorva zile de odihnă. Asta înseamnă să fii inteligent.

Oamenii obişnuiţi se simt respinşi. Dacă femeia nu doreşte să fie alături de ei timp de câteva zile, se simt trădaţi. Egoul lor este lezat. Nici un ego nu este foarte inteligent. Inteligenţa nu are un ego. Ea constată fenomenul şi încearcă să înţeleagă: de ce doreşte femeia să rămână singură? Cu siguranţă, nu pentru că te respinge. Doar ştii cât de mult te iubeşte. Pur şi simplu, este un moment în care doreşte să fie singură. Dacă o iubeşti cu adevărat, o vei lăsa să se retragă, nu o vei tortura, nu o vei forţa să facă dragoste cu tine. La fel, dacă bărbatul doreşte să fie singur, femeia nu trebuie să creadă că el nu mai este interesat de ea, că se simte atras de altă femeie. O femeie inteligentă îl va lăsa singur, ca să se regăsească, dobândind astfel din nou energia de care are nevoie pentru a o împărtăşi. Acest ritm se succede continuu, la fel ca ziua şi noaptea, sau ca vara şi iarna.

Iubirea autentică este întotdeauna atentă la nevoile celuilalt. Cu cât trece timpul, cu atât mai conştient devii de ritmul său natural. Treptat, propriul tău ritm se pune din ce în ce mai mult la unison cu ritmul său. Acesta este miracolul iubirii. Când tu simţi nevoia de a face dragoste, la fel va simţi şi el/ea. Se creează o sincronicitate. Nu aţi observat niciodată acest lucru? Atunci când întâlneşti doi îndrăgostiţi autentici,constaţi multe similitudini la ei. Parcă ar fi fraţi şi surori. Felul în care vorbesc, în care se mişcă, gesturile lor – toate seamănă, de parcă ar fi o singură fiinţă. Procesul se întâmplă în mod natural. Stând atâta timp împreună, ei se pun la unison. Adevăraţii îndrăgostiţi nu trebuie să-şi vorbească, căci se înţeleg intuitiv unul pe celălalt.

Dacă femeia se simte tristă, bărbatul o lasă să rămână singură, chiar dacă ea nu-i spune nimic. Dacă bărbatul se simte trist, femeia înţelege şi îi acordă spaţiul de care are nevoie. Găseşte un pretext şi îl lasă singur. Oamenii lipsiţi de minte procedează exact pe dos. Ei nu îşi acordă nici o clipă de repaus, devin agasanţi, sâcâitori, plictisitori. Iubirea îţi acordă libertatea de care ai nevoie şi te ajută să fii tu însuţi. Este un fenomen extrem de paradoxal. Pe de o parte, te face să te simţi ca un suflet în două trupuri; pe de altă parte, îţi conferă individualitate, unicitate. Te ajută să renunţi la egoul tău mărunt, dar să îţi cunoşti şinele suprem. în acest fel, problema dispare. Iubirea şi meditaţia sunt două aripi pe aceiaşi umeri. Ele se echilibrează reciproc. Numai atunci când le cultivi pe amândouă poţi creşte,poţi deveni împlinit.” Osho

In solitudine ne descoperim pe noi insine si avem ocazia sa ne vindecam ranile emotionale. Acestea ne trasfoma in dependenti, rigizi, masochisti sau dominatori in relatii. Fiecare devine pentru celalalt oglinda propriei rani. Un partener care te face sa suferi te ajuta mai mult decat crezi, pentru ca uneori doar prin suferinta poti intelege ca sufletul tau este bolnav. Nu exista oameni vinovati ci exista oameni care sufera. Un suflet sanatos va atrage un suflet sanatos pe drumul vietii.

Iubirea se invata in solitudine. Invatand sa fim singuri vom putea invata sa fim in cuplu. Dumnezeu nu ne vrea singuri si nici nefericiti. Toate caile conduc catre iubire. Depinde de tine pe unde ai ales sa mergi.

O duminica Minunata!

Comments

  1. Sanziana says:

    Multumesc mult ! Aveam nevoie sa citesc astazi acest articol, pentru a intelege mai bine ce se intampla cu mine. Ma simtea nefericita, desi sunt optimista…

    Apreciază

  2. pentru a fi fericit uneori este nevoie sa traiesti nefericirea, te imbratisez

    Apreciază

  3. Minunat! Multumesc!Dar ce faci cand partenerul nu impartaseste aceste minunate si adevarate lucruri?

    Apreciază

  4. traim intr-o lume duala si orice cadere in extreme duce cu timpul la suferinta.
    Bruce Lee spunea ca in viata tre sa alternezi Yin si Yang asa cum tre sa alternezi apasarea pedalelor – stanga-dreapta-stanga-dreapta – daca vrei sa mergi inainte. daca apesi doar o pedala, te vei opri pana la urma.
    solitudinea e yin, viata in socieitate e yang.
    multumesc pt postare.🙂

    Apreciază

  5. cu drag Boris

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Infolight SRL, CUI 28540361, J40/6397/2011, RO16RNCB0285122216070001 RON si RO86RNCB0285122216070002 EUR, BCR Unic Bucuresti.

Acest site functioneaza sub incidenta Drepturilor de Autor.
Toate drepturile rezervate Karyn Maria Taulescu.

%d blogeri au apreciat asta: