Maturitatea umana

10544792_697887676951350_8549036490602189525_n

Inteleptul este calm in mijlocul tulburarilor lumii, senin in mijlocul nesocotintei si nedreptatii, este plin de iubire in cea mai mare abandonare… Cum poate Inteleptul sa fie intelept? Raspunsul este: pentru ca el are experienta unei cu totul alte realitati decat cea acordata omului obisnuit, inca lipsit de maturitate, si care considera ca adevarata viata cea pe care o intelege si stapaneste datorita ratiunii sale. Inteleptul sta pe o „baza” total diferita, unde pericolele existentei il ating tot atât de putin ca si non-sensul si cruzimea ei. Aceasta baza ii permite sa traiasca si sa manifeste Viata in moarte, sensul in non-sens, si Unitatea Marii Vieti in abandonarea si singuratatea micii vieti.

Inteleptul exista, ca si omul obisnuit, cu cele cinci simturi, cu ratiunea si cu bunul simt, in cotidian si in ordinea umana; dar el traieste in plus in Fiinta atemporala transcendenta care depaseste si patrunde existenta, si care reprezinta „esenta” ei. El este intr-o dispozitie de spirit al carei punct de sprijin nu este nici eul, nici lumea obiectiva, ci fiinta lui. Prin fiinta trebuie sa intelegem modul individual prin care Fiinta, adica Marea Viata, se incorporeaza si se manifesta in mica viata, adica existenta omului. Implinirea „sensului” just al vietii omului nu este de domeniul natural  si rational, ci se exprima printr-o angajare totala pe Calea integrarii Fiintei, datorita experientelor interioare.

Pe culmea acestei dezvoltari se afla personalitatea care se realizeaza in relatia subiect-obiect vizavi de lume, in „ordinele”, „valorile” si „formele” pe care ea le-a recunoscut sau creat in comunitatea omeneasca. In al doilea rând, omul se dezvolta intr-o credinta vie, adica credinta care transforma. Conditia acestei evolutii este de a se deturna de la autonomia orgolioasa a individului, de a-si abandona spiritul sau natural si de a se naste din nou din Duhul Sfânt. Cea de-a treia evolutie posibila, care nu este rezervata exclusiv Orientului, incepe cu chemarea la „calea” initiatica indicata de „experienta” Fiintei, si duce la omul nou transformat care isi atesta maturitatea in lume, maturitate dobandita datorita inradacinarii sale in Fiinta. Deci, in rezumat: dezvoltarea de la copil la adult independent; transformarea acestui adult in copil al lui Dumnezeu, in credincios; in fine dezvoltarea celui lipsit de maturitate (tocmai pentru ca se crede autonom el este, de fapt, inca minor, spiritualmente vorbind) spre cel care a castigat aceasta maturitate datorita experientei Fiintei.

Cele trei dezvoltari nu se exclud una pe cealalta, ci se completeaza: in unele cazuri, credinta poate deschide poarta experientei Fiintei sau, viceversa, aceasta din urma poate deschide poarta inchisa a credintei.

A vrea sa renegi sau sa nimicesti eul este absurd. Acesta din urma il distinge pe om de animal si constituie baza intregii dezvoltari umane. Eul este si purtator de valori de ordin spiritual, el controleaza instinctele si creeaza o lume de forme in care omul este mai mult sau mai putin autonom, actionand ca stapan. A deveni un eu si o personalitate mai mult sau mai putin autonoma face parte din calea omului. Dar nu acesta este scopul ultim al vietii lui. Aici se naste latura tragica  a vietii, a carei prima etapa conduce in mod obligatoriu la dezvoltarea eului. Cu toate acestea, tocmai esecurile indurate de omul livrat ordinelor eului reprezinta, in mod paradoxal,  sansa vietii lui.

Separarea inevitabila de Fiinta, pe care o produce constiinta obiectivanta existentiala, il arunca pe om in afara Unitatii Fiintei si da nastere suferintei umane. Aceasta din urma, la randul ei, trezeste nostalgia de a regasi Unitatea Vietii, patria Divina, in constiinta sa. In finitudinea lumii, stapânita de eu, infinitul se intuneca ; in lumina constiintei lui obiectivante omul va vedea infinitul tot atât de putin cat se vad stelele ziua in amiaza mare. Dar tocmai in dificultatea acestei obscuritati ne asteapta lumina supranaturala. A-l ajuta pe om sa gaseasca si sa urmeze aceasta Cale este datoria oricarei indrumari spirituale. Este Calea maturitatii interioare, calea Initiatica a sufletului. Omul aflat pe aceasta cale trebuie sa invete sa surmonteze deznadejdea acestei incurcaturi  in care il impinge pretentia constiintei lui obiectivante. El trebuie sa ia in serios aceste experiente care depasesc toate datele constiintei sale obisnuite, pentru a gasi calea Transformarii, pornind din fiinta lui esentiala.

Omul are nevoie de eul care considera lumea ca obiect, pentru a putea trai in ea ca om si pentru a fi martor. Dar acest eu devine o lumina inselatoare de indatã ce omul pune problema sensului vietii prin micul orificiu al binoclului. Atunci cand, orbit de succesele lui in lumea obiectiva, se crede a fi ajuns pe culmea lui insusi, el este de fapt mai departe ca oricind de adevarul vietii. Maturizarea consta, omeneste vorbind, in a invinge orbirea autonomiei eului si a lumii obiective, apoi a descoperi si a dezvolta adevaratul Sine profund care traieste si lucreaza in mod liber, adapându-se din izvorul fiintei lui esentiale; astfel, din metamorfoza in metamorfoza, el va deveni martorul si slujitorul Marii Vieti. A pregati aceasta Cale si a indruma omul pe ea este sarcina oricarei educatii spirituale si religioase.

Omul este pregatit sa se angajeze pe calea maturitatii atunci când ajunge la limitele puterii sale naturale. Exista in om indoiala nemarturisita ca nu este pe deplin in ordine cu el insusi si nu este pe calea cea buna. Foarte adesea, in timp ce se crede pe culmea autonomiei lui imaginare, el se simte tracasat de sentimente de culpabilitate, de angoase de neinteles si de o atmosfera de vid. Fiinta neglijata, refulata de constiinta naturala ii reaminteste prezenta ei. Omul trebuie sa invete sa asculte acest avertisment, si sa-i raspunda deschizându-se invitatiei interioare; el trebuie sa invete sa recunoasca, in propriul lui spirit obiectiv, valul aruncat asupra adevarului. Pentru aceasta, ajutorul unei persoane ajunse la maturitate ii este adesea necesar. Astfel, in comuniunea in Fiinta, si prin atasamentul fata de maestrul interior, va câstiga el, poate, libertatea dupa care tanjea. O va cauta in zadar atat timp cat se va folosi pentru aceasta de mijloace, adica exact de forma de constiinta care o ascunde.

A deveni matur inseamna, in toate domeniile vietii, a deveni fertil. Aceasta necesita intotdeauna unirea a doi poli complementari. Barbatul si femeia trebuie sa devina una pentru a da viata unui copil. Omul trebuie sa-si daruiasca eul care nu cauta decât propriul avantaj, pentru a realiza o opera,  sa-si dea eul unui tu pentru ca acolo sa fie o comunitate. Orice devenire presupune o devenire din nou a ceva devenit.

Maturitatea, al carei rod este omul nou, presupune fuziunea eului si a fiintei esentiale. Aceasta unire a omului cu „fondul lui profund”, datorita careia fiinta se trezeste in Sine si Fiinta se trezeste in existenta, este axa in jurul careia ar trebui sa graviteze viata noastra. Orice om aude, la un moment dat, atunci cand ajunge la deplina expansiune a eului sau natural, chemarea fiintei lui profunde. Daca el dispare (se dizolva) si renaste in ea, el va reincepe viata ca un nou nascut. Si aceasta vrea sa insemne moarte. Eul trebuie sa moara: fata de pretentia lui, de suveranitatea lui, de asigurarea lui, de suficienta lui, de autonomia lui imaginara. Patrunderea spre fiinta, a carei eternitate nu este in nici un caz timpul prelungit la infinit (pentru ca il traverseaza vertical), este axa in jurul careia se deruleaza devenirea noastra autentic umana.

Dispozitia de spirit care se opune convertirii imbraca trei forme caracteristice: o intarire a eului in cochilia lui, o dispersie nelimitata, o armonie falsa. Intalnim in fiecare dintre noi aceste trei forme, dar datorita caracterului individualitatii noastre, biografiei noastre individuale si gradului nostru de evolutie, una sau alta dintre variatiuni predomina.

Cazul cel mai frecvent este cel al omului incrustat solid in carapacea eului. Este omul care este impermeabil la orice patrundere si la orice transformare ce ar raspunde cerintelor fiintei lui esentiale. Singurul lucru care va putea sa-l ajute pe cale va fi spargerea suficientei structurii lui,  cand Amurgul zeilor existentei lui va face posibila abandonarea eului. Acest om va trai intalnirea cu propria lui fiinta ca „strapungere” fericita a tot ceea ce il limiteaza. Atunci spatiul infinit si nebanuit inca al vietii, ca si Plenitudinea Fiintei, i se vor deschide, intr-un mod care il va reinnoi „de fond”! Pentru a ne pregati de o asemenea experienta primul pas va fi intotdeauna exercitiul abandonarii eului in slujba semenului nostru si a lucrarii noastre in lume.

Al doilea tip  este exact opus celui dintâi. Omul nu sufera de durerea de a fi inchis ci de aceea de a nu-si fi construit niciodata casa lui; el traieste suferinta unei absente de contururi: el n-a stiut inca sa-si construiasca „tocul” (de ochelari n.t.) lui, eul lui. Ori o locuinta protectoare este necesara vietii. Omului ii trebuie anumite reguli, un cadru in care sa-si poata aduna si ordona experientele. Ii trebuie acest cadru, nu doar pentru a exista, ci pentru a putea transforma, in propria lui finitudine, puterile infinite ale fiintei, facându-le astfel fertile. Este nedrept sa vedem in forma numai pericolul intaririi; desigur, acest pericol exista. Dar „forma” este, inainte de toate, recipientul in care copilul, apoi adultul, pastreaza cu grija misterul propriei lor fiinte profunde. Cochilia nu este numai castelul puternic in care omul se apara, ci si racla care pastreaza nucleul lui sacru. Omul fara cochilie nu si-a format indeajuns eul; astfel incat – exact contrar celui dintai, care este inchis spre interior si spre in afara –  rataceste fara forma in lume, victima a tuturor puterilor care-l ating. Acestea il patrund cu o forta distructiva iar el este incapabil sa reziste sau il coplesesc cu bogatii iar el este inca incapabil sa pastreze acest cadou, ramânând in final cu mâinile goale. Este cazul oamenilor cu ochii tristi. Ei trebuie sa invete sa se afirme si sa-si castige forma. Or, daca ajung vreodata sa-si intalneasca propria lor fiinta, pentru prima data in viata lor, ei resimt in ei insisi nucleul lor supra-natural, sursa formei lor autentice. In intalnirea lui cu Fiinta, omul fara eu se transforma, si, deschizandu-se iubirii, el va gasi acolo o forma durabila pentru eul lui datorita faptului ca aceasta forma isi are radacinile in Fiinta.

Cel de-al treilea mod de a fi al eului, cel „carismatic”(bien entrainé*), si a carui opozitie contra fiintei esentiale este aproape neobservata, este forma omului asa-zis „armonios”. Omul cu fatada armonioasa nu este nici intarit intr-o invelis care-l face sa sufere, nici angoasat dintr-o lipsa de contururi. Nu este nici crispat, nici „dizolvat”, el se adapteaza la toate situatiile spre deplina satisfactie a lui si a celorlalti. El stie perfect sa-si protejeze multumirea fata de orice intruziune, atat exterioara cat si interioara; si cum el nu deranjeaza si nu socheaza lumea, nu se deranjeaza si nu se socheaza pe sine insusi. Insa detasarea si capacitatea lui de a se da nu vin din inima. El este agreabil si surâzator dar nu se angajeaza, fiind fara iubire. Pare deschis, dar nu lasa nimic sa intre in el! Pare hotarat dar traieste mereu in compromis. Are un raspuns la toate dar care nu-l costa nimic. Este un egoist amabil care da cadouri tuturor, fara a se da vreodata pe el insusi; pare sa accepte si sa admita tot, dar aceasta nu-l angajeaza la nimic. Apare fara a face rau, dispare fara a pierde nimic. Cu toate acestea, vine si pentru el clipa angoasei. Faptul ca viata lui este atat de usoara il nelinisteste. Cum este posibil asa ceva? Se simte gol si vinovat. Sa-si daruiasca inima, sa se angajeze, sa riste, iata ceea ce ar trebui el sa invete. Atunci cand intalnirea cu fiinta va avea loc, acest tip de om va avea mult mai multe dificultati in a-i raspunde decat ceilalti doi. Pentru ca intalnirea nu va fi imediata si fericita eliberare dintr-o lunga suferinta, ci dimpotriva, dupa o viata intreaga de multumire armonioasa, fiinta ii va aduce prima tulburare, prima adevarata suferinta, aceea  de a renunta la modul lui propriu de a fi, „spiritual” agreabil (agréablement entrainé*).  

Dar, daca acest om are curajul de a face saltul decisiv, experienta fiintei ii va aduce o fericire speciala, pentru ca el va descoperi nu numai nucleul lui autentic si adevarata sa forma esentiala, ci si modul just de a se deschide si odata cu acesta: adevaratul contact cu tu-ul.


Pe pragul patrunderii spre fiinta, omul trebuie sa fie capabil sa accepte incomensurabilul, fie ca acesta este moartea, absurdul sau izolarea totala. Pentru a fi gata sa faca experiente in care se anunta „finalitatea ultima” a omului, vom fi recunoscut ca tendinta noastra naturala de a cauta siguranta, dreptatea si comunitatea nu sunt decât un preambul.

Crestinul, care nu se multumeste sa rosteasca: „Faca-se voia Ta”, dar care dispune de credinta sa crestina, traind launtric aceasta rugaciune, este gata sa faca aceste experiente. Dar cel care nu mai stie sa o traiasca se indeparteaza de aceasta posibilitate. In general, numai apropierea mortii, disperarea totala in fata non-sensului si a nedreptatii lumii (o disperare in care indignarea tace) si singuratatea absoluta sunt cele care va conduc la marea experienta. Numai acceptarea lor va face posibila experienta revolutionara a Fiintei, datorita careia sunt dezvaluite Viata de dincolo de moarte, sensul de dincolo de non-sens si unitatea esentiala in separatia existentiala.

Cate lovituri ale destinului sunt capabile sa-l faca pe om sa-si piarda credinta si cate lovituri de maciuca sunt necesare pentru a trezi constiinta fiintei, nu este aceasta, in fond, o acuzatie adusa educatiei spirituale occidentale? In acest domeniu, Orientul poate sa ne invete ceva care nu este oriental, in sine, ci universal uman: a cultiva aceasta evlavie care exprima experienta traita a apartenentei noastre la o Realitate mai mare decat cea a ratiunii. Si noi putem sa ne deschidem Fiintei, Marii Vieti, si sa ne nastem din nou.


Atunci cand vorbim de Fiinta (si Experienta ei), se ridica, imediat si pe buna dreptate, intrebarea relatiei ei cu Dumnezeu.  Nu se poate spune ca ceea ce am desemnat prin Fiinta este „egal” cu ceea ce teologia numeste Dumnezeu. Fiinta resimtita sau traita in evlavia naturala a constiintei pneumatice, in comparatie cu teologia face parte din creatie. Totusi aceasta Fiinta pe care o traim in Marea Experienta depaseste realitatea a tot ceea ce „este”. Ea creeaza transparenta pentru un dincolo. In acest dincolo, omul purificat de eu, intrezareste sclipirea adancului divin pe care Meister Eckhart l-a definit ca necreat si de necreat. Cel care-l cauta pe Dumnezeu il poate gasi in aceasta oglinda; cel care cauta trezirea printr-o eliberare de orice imagine se afla deja pe Cale.

fragmente din Karlfried Graf Durckheim, La Percée de l’Etre ou Les étapes de la maturité , Le Courrier du Livre, Paris, traducerea Viorica Juncan.

 

 

Comments

  1. Eugen Panaitiu says:

    Fotografia ar fi intr’adevar minunata daca nu ar fi acel gest, facut cu manuta dreapta. Ce stie un copil, precum cel din imagine? Intunecatii se folosesc si de inocenta unui copil pentru a’si trimite mesajele…
    Iertare!

    Apreciază

  2. Eugen Panaitiu says:

    A! Precizez: nu este vorba de mesajul dumneavoastra. Domniei voastre, ii multumesc cu recunostinta!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Infolight SRL, CUI 28540361, J40/6397/2011, RO16RNCB0285122216070001 RON si RO86RNCB0285122216070002 EUR, BCR Unic Bucuresti.

Acest site functioneaza sub incidenta Drepturilor de Autor.
Toate drepturile rezervate Karyn Maria Taulescu.

%d blogeri au apreciat asta: